Dumbrava

Mă numesc VICTORIA HARPA, zisă Victoria Pipii, sunt născută în Dumbrava, în 1940.
Noi am fost șapte frați. Și mai trăim doar eu și o soră mai mică, Lenuța, de la Răstolița. Așa au murit frații mei, după vârstă, așa a vrut Dumnezeu. Lenuța e mai mică decât mine cu trei ani, dar oricine zice că e mai bătrână. Atâta-i de îmbătrânită, și de căruntă, și de plecătușă. Nu a avut copii, și nu a avut viață grea. A avut bărbat bun, care a murit acum trei ani.

Eu am trei copii. Copiii mei, toți au câte doi copii, și copiii lor, toți au câte doi copii. Deci sunt bunică și străbunică. Nepoții mei au copii. Fata mare, care a fost la Gledin, Dorina, ginerele meu a fost din Gledin, e frate cu Dumitru de la Goluț. Dorina a fost măritată cu Dorel, dar ei au lucrat în Bistrița. Și de acolo au venit acasă la pensie. Dorel a lucrat la sticlă (fabrica de sticlă) și a ieșit la pensie mai repede. Dorina are doi feciori, iar feciorii, câte doi feciori. Cel mare al Dorinei are doi băieți și o fată de 16 ani. Nurorile Dorinei sunt și frumoase, și bune, și harnice. Celălalt are nevasta din Batoș. Au doi băieți făcuți la 11 luni diferență. Sunt clasa a V-a sau a VI-a, băieți mari. 

Îl am pe Marinel, care și-a făcut casă aici. Are doi copii: fata, cu facultate, lucrează la bancă, bărbatul ei lucrează în armată, nu știu ce grad are. Au o fată în clasa a V-a. Și Marinel mai are un fecior. Acum e în Anglia. A făcut facultate. A lucrat proiectant, nu mă pricep. Au rămas fără bani și a plecat cu toată familia în Anglia. Are și el doi băieți.

Nu știu câți strănepoți am, trebuie să stau să îi număr. Are Violeta o fată și un băiat. El stă cu aia de pe deal și n-are vreme să facă ospăț, că sunt găzdaci. Fata, Laura, e măritată, are doi copii. E în Goreni. Lucrează la primărie, la Batoș. A fost asistentă în Reghin, și apoi s-a dus în Anglia ca asistentă, cu bărbatul ei. Apoi a făcut copii, a stat aici în concediu de maternitate, și aici a rămas. Bărbatul ei tot vine și pleacă. Și-au făcut casă cu trei etaje, iar de la ultimul etaj se vede Reghinul. Le place să câștige bine, muncesc mult. E fericită și trăiește bine. E greu că are copiii, îi duce la grădiniță, apoi se duce la primărie. Când se întoarce acasă, copiii sunt deja acolo, aduși de o vecină.

Sunt mândră de copiii mei. Acum am rămas singură. 

La 18 ani am făcut-o pe Dorina. E născută în ’58. Când mă plâng, îmi amintește că nici ea nu e tânără.

Bărbatul meu lucra la case în tinerețe, apoi s-a ocupat cu păduritul. Și ginerele meu era pădurar, avea doi cai. Dar erau meșteri, ciopleau lemnele cu securea. Ciopleau la stejari câte un pic cu securea în fiecare zi. 

Ne-am descurcat cu banii. Trebuia să fim în rândul lumii. Am ținut și vite. Când m-am dus la operație la inimă, au rămas în grajd patru vite. Și când am venit, nu mai era nimic în grajd. Veneam cu Violeta de la Târgu Mureș, de la spital, și l-a sunat pe ginerele meu. Era prin Pâlcuri să ducă juninca de la tata. Trebuia să fete și era strâmt în grajd, el era singur. A rămas în grajd o vacă de fătat și altă junincuță. I le-a dat Dorinei pe 9 martie, de ziua celor 40 de sfinți. Apoi a dat și caii, a rămas doar cu unul. Am mai ținut găini și porci. 

Cu Valer am trăit 63 de ani. De 13 ani l-am îngropat. Avea 84 de ani când a murit. Eram doi copii, eu aveam 17 ani și el 20. Ne-am logodit toamna și am făcut nunta în Câșlegi, înainte de post, între Bobotează și postul Paștelui, să nu ne strice cineva. M-a ocărât mama. Când a murit Valer și erau pline casele de neamuri, nu mă gândeam că rămân singură. Credeam că toți trag de mine să mă duc să stau cu ei. Dar fiecare are viața lui, iar eu pe a mea. M-am învățat singură, doar câteodată mi-e urât.

Am 1000 de lei pensie. Nu mă plâng. Mă plâng că-s bătrână și bolnavă. Am 82 de ani și sunt operată la inimă, am valvă mecanică. Eu nu știu cum m-o ținut Dumnezeu. Nu știu. Și nu șăd, nu m-am respectat niciodată, să mă odihnesc. Vai de capul meu, am lucrat oricând, tot ce a trebuit făcut. Și fetele mele zic că umblu mult și eu le zic că mă dor șalele, iar ele că am fost în ultima săptămână de vreo zece ori la cimitir, dar n-am fost decât de vreo șase ori. A trebuit să mă duc.

Am țesut mult la viața mea. Sâmbăta începeam, sâmbăta era gata. Veneau moldovenii, nu se uitau cât sunt de lungi, cât sunt de bune, ori de faine covoarele. Și făceam bani pe lepedee. Ăsta era modul de trai al femeilor până la revoluție, și după. Poate de vreo zece ani nu au mai venit moldovenii. Vindeam lepedee de la Dumbravă pe la piață, sau pe la spectacole. Le duceau și peste graniță. Dacă știa unul că celălalt vine sâmbăta, el venea vinerea și le strângea, iar cu mașina le ducea la gară. 

Am umblat după perle, după podoabe prin toată țara. Numai Lenuța lui Victor a mai avut podoabe, că îmi era cumnată, le făcuse la Păvăloaia, în Vătava. Când am văzut la biserică pe Mariana, fata Vioricăi, era îmbrăcată cu rochia Lenuței, și nu mi-a picat bine.

Modelele se făceau pe ascuns, să nu știe vecinii. Eu și cumnata mea, sora lui Valer, ne-am dus la Păvăloaia să ne facem fire brodate pe rochii de barșon (catifea). Rafila, sora bărbatului meu, era arțăgoasă. Când m-am dus să îmi coasă firele, mi le-a cumpărat Rafila și i-a spus femeii că nu îmi trebuie mie. Am plâns și mi-am făcut griji mari. Purtam hainele noi în sărbători, la Paști, la Crăciun sau în Podășel.

Sărbătorile în Podășel nu erau ca acum. În anii ’50-’60, când nu era televiziunea, când eram copile, veneau din Râpa de Jos, cu hora lor, cu muzica lor, veneau de la Vătava, veneau de la Gledin, veneau de la Cuejdi, din toate satele veneau cu muzica lor. Puneam fețe de masă pe iarbă. Se duceau mai mult aperitive, carne friptă, murături, pită de casă, pupci cu brânză, scorușă, mai puțin prăjituri. La bază erau scorușile. Ca scorușile nu e nicio prăjitură. Nu mergeam cu zamă, nici cu sarmale. Un pahar de ginars. Nu era suc atunci, doar sirop de casă, bere la butoi. După 1960, veneau echipe de la televiziune și de la radio și făceau înregistrări. Bătrânii care știau istorie, cum a fost Boțan, vorbeau despre evenimentele de la 1949. Istoria satului nu trebuie uitată.