Dumbrava

M-am născut în 1948 în satul Dumbrava, din părinții Vasilie și Carolina. Am mai avut un frate care a murit la naștere. Nu era asistent medical, nici doctor. Mama l-a născut în casă, în pat, după sobă. Era o moașă bătrână, o femeie care se mai pricepea la treburile astea. Iar fratele meu a murit la o zi-două, după naștere. Părinții erau săraci, oameni gospodari, cu vaci, cu oi, cum era la țară. Trăiam numai din munca câmpului și din munca în gospodărie (de la vaci, o țâră de lapte, de la oi, o țâră de brânză). Am avut casă cu două camere, cu târnaț, în deal. În casă era lut pe jos. De sâmbăta, buna ne scotea afară din casă pe toți și lipea pe jos cu lut amestecat cu balegă de cal. Făcea foc în sobă și se usca până seara. Într-o cameră, dormeam șase persoane. Erau două paturi, într-un pat dormeau moșu și buna, într-un pat dormeau tata și mama. Eu cu frate-meu aveam o lădiță băgată sub pat. Pe aia o scoteau noaptea și ne culcam în ea. Dimineața ne sculam și o băgau sub pat. Mai aveam un canapeu, o masă, o sobă și o laiță. În cealaltă cameră intram numai la evenimente: când venea popa cu crucea, cu Iordanul, pe la Bobotează. Bucuria copiilor, a mea în special, era când buna îmi dădea ou și eu mergeam în sat, la Borșan, la cooperativă. Și îl băga prin gaură, prin măsură. Dacă intra prin gaura aia, îmi dădea bani mai puțini, dacă nu intra, era plătit mai bine. Și de un ou îmi dădea miere de pitiocă (glucoză sau coțcă). Astea erau rarități. 

Făcea buna pup pe sobă, din aluat de pâine, și îl cocea pe ambele părți. Îl punea în traistă și cu el mergeam la școală. Plăcere mai mare era când mergea în pod și aducea silvă (magiun de prune foarte consistent) dintr-o oală de lut mare. Silva e ca o dulceață de prune sau pere, fără miere, curată. Era atât de fiartă că nu se strica. O punea pe sobă cu puțină apă să se înmoaie. Tăia mămăliga feliuțe, două feliuțe mie, două fratelui meu, mâncam și fugeam la tăietori și tăiam lemne din frunzari. Aduceam frunză la oi, iar crengile care rămâneau le puneam la tăietori, le puneam în coșar, le aduceam în casă, și cu ele făceam focul noaptea.

Uscam prunele pe lojnița săpată în pământ, acolo se făcea focul și, deasupra, se punea o leasă de nuiele de alun. Se făcea foc puțin, numai cât să ajungă la leasă. Acolo puneam prunele până se uscau. Le puneam în pod și iarna făceam zamă de prune. Mâncam de foame și ne bucuram. 

Când eram copil la părinți, mergeam cu moșu’ la plug, puneam plugul pe cobgilă (două lemne în formă de V), pe plug puneam o grapă, un sac cu sămânță, doi jupci (tulei de porumb) ca să mănânce vacile la amiază. Prindeam plugul la deleguța cu două roți, vacile la jug și plecam la arat. Mergeam la plug cu moșu’, aveam două vaci slăbuțe. Aram și semănam. Aveam în merindar mămăligă, brânză și o ceapă.

 Până la 18 ani am stat cu părinții. Am lucrat, am fost la brazi, la pădure, la pus de puieți pe doi bănuți. Am făcut șapte clase, înainte erau patru clase obligatorii. Eu am fost ultima promoție cu șapte clase și, după mine, a fost cu opt clase. 

La 18 ani, am plecat la școala de șoferi, în cadrul armatei, în Târgu Mureș. Nu aveam bani, era foarte greu. Am făcut școala de șoferi șase luni, am terminat-o și am făcut practică. Copilăria mea nu a fost cu jucării, a fost cu mieii, după deal. Ne jucam acolo, eram copii mulți. În ’68, m-am dus în armată, la rachete, la Ploiești. Veneau rușii și făceau exploatarea de primăvară și toamnă. Am văzut și tragere cu rachetă.

Apoi am venit acasă și m-am angajat la Răstolița, șofer pe basculantă de cinci tone.

 În ’72, m-am căsătorit cu Maricica lui Tănasă. Am venit pe moșie, de la Rafila, Măricica fiind singură la părinți. 

Părinții ei, socrul și soacra, oameni gospodari, au avut o stare materială bună, aveau o casă bună și grădină mare în sat, și o căsuță la Remetea cu loc de pășune și pământ mult. Munceau mult, dar tot sărăcie era, pentru că erau cotele mari la stat. 

Am avut o nuntă tradițională, pe care am făcut-o în grădina socrilor, în cort, cu mâncare făcută de rudele mele și ale nevestei, cu pită făcută în cuptor, cu cozonac, zamă, friptură pregătită în ocol. După cununia religioasă, am venit la casa miresei, unde ne așteptau oamenii din partea ei, ciuitoarele, care le-au ciuit la mire și la mireasă. Rudele mele au mers la tata acasă, unde au fost ospătați, iar seara, pe la 10-11, au venit călimărenii la casa miresei în grădină, unde se ținea nunta. Veneau pe drum cu ceterași și ciuind. Am avut o nuntă mare și, deși am avut neamuri multe, am rămas datori. Au muncit din greu și ne-au ajutat să ne plătim datoriile. În urma căsătoriei noastre, au rezultat trei copii: o fată, Mariana, și doi băieți, Marcel și Valentin. Conform tradiției, copiii au fost botezați la biserică, cam după 40 de zile, în prezența nașilor, a părinților și a neamurilor apropiate. Copilul se scotea în giolgi, o pânză albă din cămășile bărbătești. Nu era bumbac deloc. De zi cu zi, oamenii umblau cu cămăși bătrânești, simple, din pânză de cânepă țesută în casă, nu împodobite.

Tot conform tradiției, după ce se întorceau femeile cu pruncul de la maternitate, neamurile și vecinele veneau cu merinde, cu pupci (plăcinte) cu brânză, pancove și scorușe. Cei care veneau cu merinde, primeau înapoi din mâncare și din ginars, lăsam și pe farfurii să ducă acasă. Se credea că asta îi va ajuta să aibă și ei copii. La botez, am chemat acasă câteva neamuri și câțiva vecini. Am făcut zamă, tocăniță cu carne, găluște și pup cu brânză. Numai nănașii ne-au adus un costumaș și păturică pentru Mariana.

Socrul meu era până la Dumnezeu de muncitor. Soacra mea a crescut mai mult copiii, avea multă grijă, eu eram la lucru, Maricica la câmp.

Acum, Mariana e în Târgu Mureș, cu familia, vine des pe-acasă, ne vizitează și ne ajută. Marcel e plecat de vreo 20 de ani în Italia, a făcut facultatea de drept, nu a găsit post și a plecat cu un vecin. Acolo lucrează și în prezent. Cel mic, Valentin, a fost și el plecat în Italia, dar s-a întors; locuiește în Reghin cu familia și este șofer pe TIR.

Înainte de a pleca feciorii în străinătate, ne-am făcut casă mare și frumoasă, un grajd mare pentru animale, în care am crescut vaci, porci, oi și găini.

Am venit de la Răstolița și m-am angajat la Dumbrava, la complexul de creștere a mieilor, și am lucrat pe tractor. După ce s-a desființat colectivul, m-am angajat la fabrica de lapte de la Monor. Munceam mult și acasă, și la serviciu. Într-o dimineață, m-am dus cu lapte și, când m-am întors, am urcat prin grădină, unde mi s-a făcut rău și am căzut. Am venit acasă ținându-mă de gard. Am avut un atac vascular cerebral, paralizie ischemică. Am avut noroc că a sunat femeia după salvare, dar eu nu voiam să mă duc. Noroc că m-am dus la Târgu Mureș și mi-am revenit. De atunci m-am pensionat. Fratele meu, Aurel, cu care cântam în echipa de fluierași, s-a îmbolnăvit și, în 2013, a murit. 

Din 2008, la insistențele Părintelui Alexandru Grecu, cânt în strană la biserică. La început nu am știut, dar pe parcurs am învățat, numai că am probleme cu corzile vocale, dar mă mai ajută corul bisericii.

Tata a fost cioban și a cântat în trâștie (fluier). Și am învățat și eu, și frate-miu Aurel, mai mare decât mine cu doi ani. Ne-am trezit că știm să zicem în trâștie. La noi au fost mulți ciobani care au știut să zică în trâștie. Era sat de ciobani, nu potlogari. Profesorul Șandru Ilie, de la Lueru, care a lucrat la școala din sat, în ‘59-‘60, a adunat oameni să facă echipă de fluierași. Cântam și eu, și frate-miu, de la 12 ani. A fost și echipă de dansatori. Ne-am dus prin țară, pe la București. Erau ciobanii cu cojoace lungi și opinci. Era foarte frumos. Se cântau doine, învârtite, roata. Aveam și soliști vocali care cântau: „Măi, ciobane de la oi/ Măi, ciobane, măi/ Tu n-ai grijă, nici nevoi/ Măi, ciobane, măi.” Pe urmă cântam învârtite, bătute, fel de fel de jocuri și de cântări. Aici, în sat, cântam pe la sărbători, la cămin. La nunți nu cântam noi. 

Păunescu, cu Cenaclul Flacăra, ne-a dus la Leșu Ilvei și la București, la Cântarea României. Oriunde am mers am fost bine văzuți, atât cu echipa de fluierași, cât și cu portul. Erau câte 20 de bărbați cu cojoace lungi, cu cușmă în cap, cu opinci. Am învățat să cântăm pe trei voci în trâștie.

La noi nu era sărbătoare fără joc. Cum era de Sfântul Petru, în prima, a doua și a treia zi nu era voie să se facă joc. La fel și la Sfânta Maria Mică și Mare. De Rusalii era Podășelul. 

Chiuiturile de la horă, pe care le strigau bărbații: 

De-a lungu: „Zi țigane jocul lung/ Că n-am să te pun la plug/ Nici la strungă să te mulg/ Că cu brânza de țigan nu mă pot face cioban”, 

„Rar, măi, rar, c-așa stă bine/ La băieți și la copile/ Și la neveste bătrâne/ Tinerele ca și mine”. 

Când mergeam la joc, se începea cu sârba, care are chiuiturile ei, urma târnăveanca cu chiuiturile ei, brâul cu chiuiturile lui, plopcișu’, ceaunu’, crucea. Apoi începea de-a lungul și învârtita.

La priveghi, bărbații jucau cărți toată noaptea, beau ginars, se spuneau glume. Când eram copil, la mort, băgau pe toată lumea în casă, la masă, făceau zamă și togmagi (tăiței) cu lapte sau, în zilele de post, cu apă.

Cu bune, cu rele, viața a trecut, și am 76 de ani.

 Lenuța Mera: 

În Pietriș a fost o mânăstire care a ars. Unde este acum capela, erau măicuțe. De Ziua Crucii am fost la Orșova, ne-a chemat preotul acolo, ne-a dus sus într-o poiană și ne-a povestit că la 1600 și ceva a fost o mănăstire arsă de unguri. Pe preot îl chema Ursu, oamenii îi zic Orșua, nu Orșova. L-au prins, l-au legat și l-au dus desculț până la Reghin, unde l-au decapitat. Pe locul respectiv au făcut o cruce, pe care o slujesc în fiecare an. Mai sus de cruce este o movilă pe care ar fi vrut cei de la colectiv s-o dărâme cu buldozerul. Se zice că atunci când a vrut să bage lama, buldozeristul a murit și lama n-a mers. 

În prima duminică după Rusalii era Duminica Tomii. Preotul de aici mergea cu Iordanul.

 Până în ‘68, Vătava a fost sub administrația Toplița; după, s-a făcut o altă împărțire și a trecut în Mureș.

Noi nu aveam voie să mergem la biserică. Lucram în învățământ și ne duceau la curățat pășunea, la strâns de plante medicinale cu pionierii. Și în ziua de Crăciun trebuia să stăm în școală. Mergeam la colăcei și îmi amintesc că veneam de la școală. Și în ajunul Anului Nou trebuia să stăm la școală. Ziua de Paște și Rusaliile tot la școală le făceam.