Dumbrava

M-am născut aici, în satul Dumbrava, din părinții Mihai și Măriuca. Am avut două surori care trăiesc și acum. Am făcut primele patru clase aici, la Dumbrava, V-VII la Vătava, apoi m-am mutat la liceu la Toplița. În clasa a VII-a am dat examen de admitere, apoi, când am terminat liceul, m-am înscris la Cluj, la Institutul Pedagogic. Am devenit educatoare titulară. Am participat la examenul de stat, la definitivat, la gradul II. Am prins din prima post aici, în ’63-’64. Erau în jur de 25-30 de copii atunci. Acum mai sunt vreo zece, natalitatea e în descreștere.

Mi-am dorit să fiu cadru didactic de mică. Mă urcam pe o scară și conduceam copiii din vecini, cântam. Și la școală, doamna Vlaicu mă punea să conduc serbările. Mi-a plăcut să cânt, eram solistă bună. Preotul Popescu le-a zis părinților să nu mă dea la cântat, că acolo se fac fetele prăpădite. Mi-a plăcut să fiu ori asistentă, ori învățătoare. Și am iubit mult copiii. Mi-au plăcut satul, portul popular, să știu cine-mi sunt bunicii, străbunicii, părinții, care le era ocupația. Și am fost legată de pământul ăsta. Acum l-am dat în arendă, nu îl mai pot lucra. 

Soțul meu lucra în zonă, la Protecția Plantelor. Ne-am întâlnit, ne-am hotărât și am rămas aici. El a avut ocazia să se mute la bloc, dar nu am vrut. Aici avea cine să mă ajute cu copiii. Eram cu mama și nu îmi era greu. Mă aștepta cu mâncare. Eu umblam destul la lucru, la fân, la prășit. Era și colectivul, trebuia să ne facem normele. Sora mea, mai mare cu patru ani, era la Sub Cetate, la liceu, apoi a venit la Toplița. Era așa de protejată de întreaga familie. Ce nu i-ar fi făcut toți, și moșu’, și buna, și mama, și tata. Și atunci eu mi-am zis că nu vreau să le cresc lor porcii și găinile. Și m-am dus la școală. Și sora mijlocie, Victorița, a făcut școală, liceul agricol, și a fost mulți ani contabilă la Vătava, la primărie. Sunt văduve amândouă. Cea mare a fost învățătoare în sat, pe urmă s-a mutat la Deda.

La școală se făceau serbări, se recitau poezii, se cânta, se făcea pomul de Crăciun, se mergea la colindat. Copiii învățau colindele în familie sau la biserică, nu la școală. Am prins și șezători. Se adunau trei-patru familii la o casă, se mergea cu lucrul de mână, așa se zicea. Coseau, torceau, împleteau, făceau fel de fel de lucruri. Acolo mergeau și feciori. Aveau un obicei, ziceau că fac bărdăuță: luau cânepă din furcă, iar apoi se făcea un cerc pe jos (casele erau lipite cu lut) și, în jurul lui, erau fâșii de cânepă, numite pentru feciorii și fetele din șezătoare. Pe urmă dădeau foc la fâșii și, acolo unde focurile se întâlneau, se spunea că aceia se vor căsători.

 Nu prea mergeam la vecini, în șezători, mama nu ne lăsa. 

Când eram la grădiniță, îi duceam pe copii să lucreze, le plăcea. Aveam unelte mici, greble, lopățele, cazmale, ne jucam în nisip. I-am învățat și loapta, care era un joc cu mingea, mingea fiind din păr de animale. În copilăria mea, băieții se jucau mai mult. Când umblam, mai făceam câte un popas la Vătava și ne jucam, oricât eram de obosiți. La Podășel se juca oina. La școală, făceam excursii pe Valea Pietrișului, să ne întâlnim cu copiii de acolo. Ei veneau de la Vătava spre noi, noi mergeam spre ei. 

Erau 30 de copii la o educatoare. Nu primeau mâncare de la grădiniță, veneau cu ea de acasă. Aveam copii care făceau de serviciu, pe rând, care făceau curat după masă. Mama Mărioarei Boțan ne făcea focul la școală. 

Dintre copiii cu care am lucrat, îmi amintesc de două eleve bune: Steluța Borșan, care a ajuns profesoară, și Mărioara Boțan, care a fost educatoare, iar acum e pensionară. Chifor Sorlea și Rânja Viorel au devenit chimiști la Azomureș. Traian Bâta a devenit veterinar. Viorica Rânja s-a făcut farmacistă, mătușa ei era tot farmacistă. Ingineri au devenit Iosif Popescu, Ionel Borșan. Mărioara Câmpeanu e învățătoare, Rodica Câmpeanu la fel.

Fata mea e asistentă la Spitalul Nou, la Târgu Mureș. Am doar doi nepoți, fata nu are copii. Are 50 de ani. Avem o nepoată, farmacistă în București. Băiatul lucrează în IT, tot în București. 

Pupci cu brânză, boț pe plită, topcitu cu brânză și cu ceapă, și celălalt cu urdă și mărar, sunt mâncăruri specifice Dumbrăvii.

Copiii pleacă, nu mai au loc de muncă, pământul nu se mai lucrează. Trebuie să ai bani. Cu timpul s-or mai întoarce, că dorul de țară, de familie, nu te iartă. Sunt 50 de case goale în Dumbrava, din 250. Dacă nu se schimbă ceva, în zece ani, în Dumbrava nu va mai fi nimeni; pe an, mor 20-25, și se nasc unul, doi. Sunt case noi sau înnoite, dar sunt goale. Așa-i viața, legată cu ață.