Dumbrava

Mă numesc Gabor Iacob, iar soția mea este Gabor Maria. Avem trei copii, doua fete și-un ficior. Ficiorul-i cel mai mare . Deja are două fete. Una o terminat facultatea de doi ani, cealaltă e-n anul IV la Medicină. Fata noastră cea mijlocie e-n Italia. Are aprope 30 de ani de când o lucrat în Italia cu cineva, apoi o rămas acolo. Sper să vină la bătrînețe, sau când o avea posibilitate să vină, să-ntoarcă acasă.

Am făcut școala profesională de 3 ani și am lucrat în producție, ca muncitor, și-n timpul școlii profesionale, și în timpul liceului, și în timpul școlii tehnice, că le-am făcut la seral, ca majoritatea. Părinții n-au putut să mă întrețină altfel, și deci am lucrat 10 ani ca muncitor și 35 de ani am lucrat în învățământ, ca maistru instructor. Specialitatea mea este fabricarea mobilei, instrumente muzicale și celelalte, care conțin lemn. Am lucrat în învățămînt la Toplița 10 ani, și 25 de ani la Târgu Mureș, la Liceul nr. 2.

Casa am început-o în 1992. Atunci am început primele lucrări. Am vrut să-mi fac casă, de fapt, în Târgu Mureș. Am avut un coleg care-i și prieten, cu care am cumpărat un teren de 30 de ari sub platoul Cornești și am vrut să facem casă împreună. Până la urmă am renunțat. Socru-meu a murit în 1979, iar soacră-mea, care era bolnavă, o rămas singură. Am zis să fac aici… Am avut ocazia să fac pe o grădină de-a bunicului meu din partea mamei, ca să stau la casa părintească, la ieșire, la stradă. Dar nu mi-a convenit acolo și n-am vrut să renunț la locul de la Târgu Mureș. Însă, până la urmă, am renunțat. Și apoi am început casa asta și am lucrat la ea aproape trei ani. C-am făcut prima dată demisolul, de-acolo am început. Și apoi am avut o supărare și-am vrut să renunț, să nu mai fac. Și pe urmă iară m-am întors și zic iar să fac, c-aveam materiale cumpărate pentru zidărie. Fără alte ajutoare, fără nimica absolut. Pe tot parcursul cât am lucrat la casă, am avut un împrumut la o rudă foarte apropiată, o sumă foarte mică; doar atunci când am avut bani, atunci am făcut. Și când nu, nu. Cea mai mare parte am avut norocul pentru că toată partea de tâmplărie în afară de geamuri (geamurile astea de sus îs făcute de Leon, de tâmplarul) am făcut-o eu. Partea de jos a fost închisă fiindcă venea iarna și ne-a făcut-o Leon, dar pe celelalte, totul, absolut totul, am făcut eu, chiar și mobila. 

Am avut o soră care-o fost cea mai mare, și-un frate. Amândoi au decedat. Sora, Viorica Pop, din Pârâu. Și fratele care era șofer. Dar cum el a rămas în casa părintească, soră-mea o luat casa de la bunică-miu, s-o mutat de-acolo, c-o fost grădina aia de sus de Costică, în partea aia. E-o grădină așa frumoasă, acolo am vrut să-mi fac casă, dar ar fi fost greu pentru că la intrare trebuia să fac atâta de mult, să sap, și să fac lucrări mari. Ca să ajungi până la ea, era un picuț în pantă. Și nu știu de ce, în stânga, în dreapta nu avea pe nimeni, cum vecinii erau de la Vătava, mai mult stăteau la Vătava. Dincolo, peste drum, era singurul Costică, dar nici el nu prea ședea p-acolo… Și dincoace, la casa părintească am vrut să fac. Fratele o insistat foarte mult să fac casă, lângă el. Dar nu, n-am vrut să fac nici acolo. Am făcut aici pentru că era chiar foarte aproape de sat. Avea apă băgată, avea tot restul, astea care erau necesare și aveam posibilitatea să mă racordez.

Povestea părinților mei, a mea și a noastră, și, în general, a familiei întregi. În 1942, cam spre toamnă, august-septembrie, nici mama nu știa chiar exact data, pe tata l-a concentrat pe front, în armata română, dar atuncea era cu ocupația austro-ungară. Și de-acolo nu i-o dat sub armă,nu i-au repartizat pe front. Ei au plecat, mai mult cred că făceau lucrările și în fața, și în spatele frontului. În orice caz, când o plecat eram foarte mic, eu nu-l știu absolut deloc, pentru că aveam vreun an și șapte luni, nu-mi amintesc absolut nimica. Am rămas toți trei copiii, singuri cu mama. Cel mai mare poate avea vreo 6-7 ani, nu știu. Dar eu atâta aveam. Că diferența între noi… soră-mea îi mai mare cu 5 ani, deci avea vreo 7 ani. Și am rămas singuri. În 1945, cam la începutul lui august, mama a primit o carte poștală. A citit acolo, că tata a murit pe front. A murit la Miskolc, în Ungaria, unde, înainte de a se retrage trupele germane și de venirea rușilor, pe ei i-o băgat într-o cazarmă. Îi foloseau numai pentru lucru, operații din asta fără armament. Și foarte mulți dintre oamenii concentrați erau români. Au mai fost de-aici de la noi, din sat. Tata lui Traian a lu’ Giurgiuc. Și Ion de la Vlasa. Tatăl lor o fost cu ei acolo. Și atunci, ei o zâs: „Mă, Ioane, (i s-o povestit mamei), hai să fugim!”. Pentru că paznicii pe care îi aveau acolo ca să facă lucrările alea erau români și, probabil, chiar dacă erau maghiari sau nu știu cine, îi lăsau să plece. Dar tata n-o vrut. O zis: ”Mă, dacă am stat trei ani pe front acuma?… să mă omoare ăștia”. Căci pe care-i prindeau, în general, care erau dezertori, din unitățile românilor, îi împușcau pur și simplu. Și n-a vrut să plece. A mai stat vreo două sau trei săptămâni și s-a îmbolnăvit de tifos. Deși o fost un om foarte voinic, un om așa cam între 90-100 kg, un bărbat puternic, degeaba, s-o îmbolnăvit și în două săptămâni o fost dus. Cei care au plecat din unitatea aia încă nu au fost ajunși acasă, când el deja o murit. Ce știu eu cum o trecut ei granița printre munți, că erau situații în care erau oamenii, când îi vedeau militari, le era ciudă pe ei, fiind caz de război. Și pe mulți din ăștia, care au fost oameni absolut nevinovați, i-au omorât. Era ura asta din război. Și cam atunci a primit mama o hârtie de-acolo că tata e mort. L-a înmormântat un preot român, probabil c-o fost cu ei. Altceva nu știu. Că l-am căutat în arhivă la Râmnicu Sărat de acolo și apare ca ostaș.

La Râmnicu Sărat erau niște arhive militare. Acolo se țineau. Am căutat acolo, dar tot prin scrisori. Cineva, o doamnă de la Toplița, care avea cunoștință despre treburile astea, m-a ajutat. Și am aflat că-i înmormântat în Miskolc. În Miskolc, într-adevăr, că după aia m-am interesat, este un cimitir al eroilor, al militarilor necunoscuți. Și am fost de două ori acolo. Odată am stat vreo oră și ceva, am mai fost cu cineva, care mi-o spus: „Mă, omule, degeaba ai să cauți pe cineva, e foarte greu.” Mi-a spus cineva de-aicea că este înscris pe el Gabor Ion, mort în 1945, pentru că numai la cei care o primit hârtie, din asta, scrisoare, au numele scris pe cruce. Dar n-am găsit absolut nimica. E foarte mare, foarte mare cimitirul, dar pe niciun ostaș căzut pe front nu l-am cunoscut. De două ori am fost acolo și m-am interesat pentru asta. Dar, n-am reușit. Așa că am rămas singurei, fiecare. Soră-mea s-a căsătorit mai repede. O fost foarte tânără, fratele o rămas mai târziu… Problema era că mama a rămas singură, dar a mai avut un frate. Și exact când a murit tatăl meu, fratele ei s-a îmbolnăvit. A făcut complicații dintr-o simplă răceală, dar era tânăr că avea vreo 16-17 ani. Și-o răcit, și în două săptămâni o fost mort. L-au dus la Reghin, că era un medic, Nicoară, foarte bun și priceput. Și i-o zâs: „Du-l Ioană, acasă, că băiatul moare de-acum”… 

După câțiva ani a murit și bunica mea din partea mamei și o rămas bunicul singur. O mai adus o femeie, o stat, nu știu un an sau doi acolo… Nu prea s-au împăcat, că n-au fost obișnuiți. Și după aia, în sfârșit, mama l-a adus acasă. 

Eu eram deja la școala profesională, la Toplița, c-am făcut aici 4 clase, am completat 7 clase, am făcut naveta de-aicea din Dumbrava la Vătava, trei ani. Am vrut să dau la liceul militar, dar nu m-a lăsat unchiul, fratele tatei. Doi ficiori eram: „Lasă, băiete, că tată-tău o murit pe front. Ce armată îți trebuie?” Așa că n-am mers. Și am mers la o școală profesională la Toplița, n-aveam altă posibilitate. Și-am făcut trei ani acolo. În timpul ăsta m-am înscris în clasa a VIII-a și după aia am făcut și liceul, dar pe parcursul a 3-4 ani, c-am și întrerupt, fiindcă o venit perioada când m-am mutat cu serviciul. Am fost un an la Sălătruc, în Moldova. Acolo era o fabrică de mobilă. Chiar acolo unde-i cimitirul eroilor Valea Uzului, era o haltă unde oprea trenul. De la Valea Uzului până la Sălătruc erau vreo 18 km. Acum s-a făcut acolo un baraj mare. Și-am mers acolo unde aveam doi colegi care se angajaseră înainte. Am lucrat un an și apoi după un an a trebuit să întrerup, c-am mers în armată. Și n-am putut termina liceul. Când am venit înapoi, totuși am terminat și după aia, în 64, m-am dus la școală, la Târgu Mureș, la școala tehnică, 3 ani… Am lucrat în producție 3 ani și aș fi putut face cursuri la zi, dar n-aveam posibilitate să mă întrețin. Însă acolo a fost destul de bine, c-am lucrat.

Nu mi-a fost prea ușor când eram tânăr. Nici nu se poate compara cu ce e acum. Ca să intru în școlile astea și să am parcursul ăsta, parcă îmi stă mintea în loc atunci când mă gândesc. Acasă am avut foarte mari probleme cu cele trei surori ale tatei și, mai ales ,cu fratele lui. Au avut impresia că tatăl lor l-a favorizat pe tatăl meu. Tata o rămas în casă, că înainte așa era regula pentru oamenii care aveau mai mulți copii: fiecare își preia partea de-acolo. Te-ai căsătorit, ai terenul ăla, ai cutare, ai animalu’ cutare, ai tot, absolut. Casa era în sus de drum, acolo unde stă Traian. Și acolo, după aia, o fost și a fratelui tatei, a lu’ George; tăt acolo o luat Silică o parte. Ei o mutat casa mai jos de drum, pentru că acolo era foarte puțin loc care mai rămânea. Și au renunțat. Și-au venit și-au mai luat din grădină, au mai luat nu știu mai ce, am avut o viață foarte grea, dar mama n-a vrut să ne lase, să se ducă la părintele ei (că rămăsese singur bunicul). Zicea că și-a luat angajamentul, ca un fel de jurământ în fața bunicului din partea tatei. Casa nu era încă terminată, o cameră încă nu era gata, că are trei camere acolo. Și a fost foarte-foarte greu, c-o rămas… Ce să spun, părerea mea, e că omul are fiecare situație diferită în familia lui. Dar eu am spus că niciodată nu voi lăsa un copil care e-al meu și eu să mă duc în altă parte. Că de obicei, cam așa se întâmplă. Și, cel mai mult, copiii rămân la mama. Pentru că ea dacă vrea să-i ia, îi ia. Ea are dreptul prima să-i ia de-acuș. Mama a zis: ”N-o să-mi las copiii niciodată”. 

În sfârșit, când eram la Școala Tehnică, am avut o perioadă de vreo doi ani foarte frumoasă. Din anul II mi-am cumpărat motocicletă și mergeam cu motocicleta la mare. La Școala Tehnică, eram foarte puțini care nu eram căsătoriți. Și mai mergeam pe la petreceri. Mi-au plăcut mult anii aceia.

Am avut o relație bună cu unchiul, dar mie mi-a plăcut foarte mult de socru-miu. Un om c-o vorbă atât de bună! Orișice-ai fi zis și să faci un apropo așa… De la el avem cazanul pentru țuică. Doar că nu i-am zis un an de zile tată. Și tot o zâs: „Mă, Iacobe, da’ zi-mi și tu, tată, mă, că doar…” Nu puteam să zic, deși, până la urmă, ăla-i gradul oficial de rudenie. Și de-amu’ i-am zis, chiar după un an. Și el: „Te-ai hotărât să zici tată?” „ Da. Da’ să știi că două lucruri nu le fac. Unul pe care nu îl spun, că n-are rost, și unul, n-o să stau la cazan. Că-l urăsc, cazanul.” Nu-mi plăcea. Am fost acolo când avea și Țibur, undeva acolo unde-s făcute grajdurile alea. Apa o aducea de la izvor, direct. O băgat o conductă, că acolo avea debitul destul de bun. Și era atunci foarte interesant că pe Vale era apă. Și a băgat un motor cu care trăgea apa din pârâu. „Lasă, dragu’ tatii, că cu toate se-nvață omul în viață.” Avea o vorbă atât de bună, așa ocolea orișice problemă. Și m-a învățat atâtea lucruri pe care nici nu m-am putut gândi că un socru poate să te-nvețe. Lucruri de-astea: cum să te porți, cum să faci, ce să faci, chiar dacă mai greșești… Așa de drag mi-a fost, încât eu am zâs că el e cel mai bun. 

Suntem căsătoriți de mulți ani, o trecut ceva timp din 1966. 

Dar viața n-a fost mereu ușoară. Mă tot gândeam că, exact la 27 de ani, mama o rămas singură văduvă. 27 de ani, cu trei copii. Când avea 27 de ani, soția s-a îmbolnăvit și a avut o cumpănă mare. Am avut noroc cu un băiat care era rezident la spitalul din Toplița. M-o văzut pe deal, sus și m-o oprit, și-o zâs: „Stai în loc! Stai în loc, să-ți spun ceva! Soția ta nu are ce zice doctorul, soția ta are altceva, cred că are o problemă cu mult mai gravă.” Și-atuncea m-a trimis la Mureș. Acolo, un medic în etate, foarte cumsecade, m-a planificat după aproape o lună. I-am explicat:, „Domnule doctor, eu nu mai am pe cine să aduc la dumneata peste o lună, pentru că, în două săptămâni n-a mâncat nici cât un om în două zile.” Nu putea să mănânce. Am avut mare noroc cu medicul urolog de la Cluj care era feciorul doamnei preoteasă, soră de-a Preotului Ionică. Da, foarte-foarte mult noroc. Și cu Lariu al lu Căciulă, că el o zâs să mergem la Cluj, că erau prieteni și vecini. 

Veneau cu mamă-sa acasă, iar doctorul venea de multe ori la ei, acolo sus și zicea: „Mă, Lariule, nu mai ai mămăligă, că mama nu face mămăligă, dar mie-mi place.” Deci lucruri din astea foarte simple… Socru-meu o discutat cu Lariu, și el a vorbit cu doctorul. Apoi o sunat la școala unde lucram, și-o zâs: „Iacobe, pune-o pe autobuz, pe soție, pe Mariana – și eu o aștept la Morăreni. Și eu m-am dus cu socră-miu. Nu l-o lăsat pe socră-miu să meargă. „Las’ că mă duc numai eu.” S-o dus cu ea la Cluj. Și acolo a vorbit cu doctorul și a internat-o rapid. După vreo două-trei zile, o venit vacanța de primăvară și am avut un curs de pregătire pentru gradul II la Cluj, pentru două săptămâni. Și-am mers. Copiii nu puteau rămâne singuri acasă și i-am împărțit, că acolo n-avea cine să-i îngrijească. Aveam o bătrânică, dar o zâs soacra-mea că mai bine s-aduc fetița aicea, că băiatul stătea mai mult pe la mama și pe la sora mea. A durat cam mult, aproape o săptămână și tot mai rău, mai rău. Că a fost atât de infectat rinichiul, încât o trebuit să-l extragă.

Doctorul era un om voinic, nu mai știu cum îl chema. Eu aveam un examen chiar în ziua în care a operat-o. Mariana, soția, făcuse o analiză pe calculator, care totuși nu erau așa de performante. În a doua seară am mers să o văd, căci aveam bilet de intrare permanent, iar eu mergeam de două-trei ori pe-acolo, deși era foarte strict. Deasupra, pe clădire, fiind vară, erau vreo două-trei mese, scaune unde mai mergeau bolnavii care puteau, să mai stea la povestit. Și-așa era de supărată, că n-a vrut să vorbească mai nimica cu mine. „Hai, mă, Mariana, spune, ce e… Nu-i nimic.” Ea văzuse, dar nu era scris de medic, că probabil are tumoare canceroasă. Și așa o fost de supărată! Când am mers la medic, i-am spus. Că aproape în fiecare zi vorbeam cu el. Mergeam și-acasă la Doamna Maria, că așa o chema pe mama-sa, să îi spun cum se simte soția. Doamna insistase : „Doamne, atâta să faci, să treci pe-aicea, că nu mă lasă feciorul să mă duc pe la spital. Așa că, să vii, să-mi spui.” Și mai mergeam. Că de multe ori numa pe geam vorbeam, avea o cameră… casa era cu mai multe camere și avea un picuț de etaj. Și când am mers și am vorbit, exact când ieșeam de la doamna Mare, o vinit feciorul acasă și-o zâs : „De-acu, mâine o operez. Vai, de mine, tocmai mâine am examen. Lasă, mă, că doar n-o operezi tu.”

 Am vorbit, cu cel cu care dădeam examen, că era un inginer foarte cumsecade, și i-am spus tot necazul. „Lasă că faci, scrii ce poți acolo.” Am stat cam o oră și am scris și eu … Apăi toți se uitau. ”Du-te dacă vrei, du-te.” Bă, omule, la spital, unul ieșea, altul intra în sala de operație. Sigur că n-a fost singur, doctorul ăsta. Era un profesor universitar care l-o asistat, el era șeful de acolo. Ăla, când era tânăr o fost operat de rinichi. Și era tot cu un singur rinichi. La un moment dat, o ieșit doctorul afară, era cu mască și, cum era așa de voinic, m-a prins așa în ușă, și-o zis „Mă, să știi că există un Dumnezeu. Sau copiii au avut noroc. N-o fost ceea ce am crezut noi și ce-or scris ăștia acolo.”

 A fost rău. La 27 de ani …. Puteam să rămân și eu singur cu trei copii. După aceea, a fost destul de greu, că de lucrat, n-o lucrat, un an de zile-o fost în concediu medical. După asta, a lucrat 4 ore, vreo jumătate de an în alimentația publică, și apoi a fost la birou. Până la urmă, am stat 10 ani în Toplița, foarte greu am primit apartament. Am vrut să plec totuși, să mă duc la Mureș. Dar la Mureș, m-am dus, m-am interesat pe-acolo, momentan erau alții care aveau prioritate. Când erai tânăr, alții aveau prioritate. Până la urmă s-ar fi găsit loc, dar numa în depozitul de materiale. Păi, mă gândeam, ce fac eu acolo, car și stivuiesc. Așa am rămas un an la Gălăuțaș, după aia am primit apartament în Toplița, că n-am vrut să iau în Gălăuțaș. Erau numai două blocuri acolo, destul de amărâte, prăpădite. Și-am primit apartament la Toplița, și-am stat acolo până când m-am mutat. 

În ‘78, m-am hotărât să mă duc la Mureș. Parcă nu mai mergeau lucrurile bine. Directorul cu care eram bun prieten, a fost schimbat. Cu noul director mai aveam câte o ceartă. Era un om foarte dușmănos. De câte ori mă duceam la Mureș, îl căutam pe director. Era director general. Domnul Gavrilă. Mi-a fost diriginte trei ani în școala tehnică. Și atât de mult m-am lipit de el, nemaipomenit. Îmi zicea de multe ori: ”Mă, dar când vii aicea? Și îmi trăgea câte-o șteanță peste față. Acuma vii !”. Așa că m-am dus. 

Am stat mult la Mureș, 25 de ani. Tot timpul am fost în învățământ. Inițial am vrut să merg în fabrică. N-am vrut să mai merg în învățământ. Era … mi se părea mai greu, mai altfel… Copiii erau din ce în ce mai dificili, mai ales în școlile profesionale, pentru care scăderea interesului a început cu mult, cu mult înainte, așa că luau copii de la Casa de copii și de la școli speciale. Cei care aveau un picuț de talent, mergeau ceva mai bine, dar tot rămâneau în urmă, pentru că baza lor de pregătire și felul lor de-a crește și de-a se realiza era ăla de-acolo. 

Am zis că nu mă mai duc. Mă duc în fabrică. Da’ o trebuit să mă duc. Credeam că numa’ pentru o jumătate de an, nu mai mult, fiindcă nu puteau să-mi schimbe salariul. În învățământ aveam salariul foarte mic. Nu știu dacă aveam vreo mie și vreo două sute-trei sute de lei. Maiștrii care erau în fabrică luau bani buni, că era o fabrică foarte performantă, câte trei-patru mii de lei. Aveau salariul foarte mare. Dar nu puteau să-mi mărească salariul, așa că șefa de serviciu, pe care o cunoșteam, o zâs : „Du-te la școală, și după aia vii la primăvară înapoi. Vii în fabrică.” Dar nu m-am mai dus. Am rămas acolo. Cu timpul, mi-a plăcut mai mult decât la Toplița. Unul dintre directori, Platon, era un om foarte cumsecade, da’ un om corect, așa. Pe ăsta nu puteai să-l mințești, sau să faci un lucru mai nu știu cum. Să vă dau exemplu: aveam un atelier mare, că făceam cu clasa întreagă. Erau două clase de tâmplărie, dar clasa mea era cu mult mai numeroasă, că un maistru-instructor nu știu de pe unde vinit, de pe lângă Curtea de Argeș, era cam slab pregătit și nu prea putea pregăti copiii. Elevii lucrau în atelier, iar eu cu un alt coleg, eram în birou, alături. Deodată am văzut că era așa de liniște în atelier. Și când deschid, numa văd că-n ușă, directorul! ”Spor la treabă, stați liniștiți!” Eu cu colegul jucam table. După aceea, aproape un an de zile, n-a zis nimic. Mergeam o dată sau de două ori pe lună cu el la Miercurea Ciuc. Aveau ședință acolo, că aparțineam de Miercurea Ciuc. Doar întreba: “Vrei să mergi cu mine acolo? Avea mașina școlii, dar eu nu voiam să merg cu mașina lor, că era o mașină foarte rea, deci mergeam cu mașina mea. Totdeauna plătea, cu formalități normale, și pentru benzină, și pentru mine. Dar nu vorbea cu mine absolut deloc. Și după o perioadă de timp, i-am zis odată. 

-Tovarășu’ director, păi, dați-o dracu’ domne’, acuma o trecut aia! 

-Nu. N-o trecut, trebuie să vă învățați minte. Școala-i școală, respectu-i respect pentru copii, și respect pentru mine. Nu mă aștepta nimeni. N-ai crezut că intru până în birou, să văd ce faci… 

Deci era un om foarte, foarte corect.

În 2003, am ieșit în pensie, dar am mai stat un picuț, că Mariana, soția, lucra. Eu aveam niște relații cu o firmă româno-italiană cu care mai lucrasem și de multe ori mă duceam, mai ales de când am intrat în pensie, pentru aprovizionare cu materie primă. Ăștia debitau materie primă, fag și stejar. Și numai ce era bun, trimiteau în Italia, cu o firmă italiană. Doar atâta nu-mi plăcea, că pierdeai două-trei zile, și aveai disconfortul ăla, că stai în hotel, unde găsești, cum găsești. Și aveau pretenție că materialele pe care le cumpăram să fie perfecte. Dacă ei le debitau aicea, își făceau pe elemente, dacă nu erau, nu era problemă. După aia am zis, cum mă, de ce să mai stau aici, mă duc acasă, și-mi fac lucrările mele. C-aveam de lucru încă foarte mult. Am venit acasă și, după un timp, am zis că nu mai fac nimica, pentru că așa de mult am lucrat, totul, absolut tot din casă, mi-am făcut cu mâna mea. Am renunțat, dar nu de tot. Că tot am mai făcut, ba una, ba alta, și așa a trecut timpul. 

Deci, cam din 2004, sunt 20 de ani de când stau aici. La început, am venit eu mai mult și-am stat aicea. Dar trebuia să mă duc și la Mureș, că Mariana lucra. După aia, când n-a mai lucrat, eu aveam niște relații pe la Mureș și-a trebuit să mă duc, să mai stau acolo. Atunci ne-am pus apartamentul la punct. Ne-am făcut modificări, ne-am închis balconul, am făcut mai multe lucruri acolo. Stăteam mai mult acolo și Mariana stătea aicea, că mamă-sa era foarte slăbită. Cum ajungeam acasă, cum ne suna: ”Gata, că atâta mi-e de rău, atâta mi-e de rău!” Poate și singurătatea, nu știu. Și s-o învățat cu ea. A fost o perioadă când câte-o săptămână stătea cu ea și nu venea acasă. 

A fost o poveste lungă, dar nu-i așa de lungă, că dac-aș fi intrat în toate necazurile și bucuriile vieții…