Dumbrava

1 – Mă numesc Borșan Ion. Am 85 de ani, născut pe 9 mai 1924. Aș vrea să vorbesc puțin despre satul nostru, din ceea ce mi-au spus bunii și bătrânii când eram tânăr. Multe aș fi avut de spus, dacă aș fi ascultat pe bătrâni atunci, doar că atunci eram obligat să muncesc, să fac ce trebuie, pentru că eram mai mult săraci. Să fac ce trebuie, să câștigăm, să scăpăm de necazuri. Erau oameni înțelepți, care mi-ar fi vorbit mult despre satul nostru, dar nu eram atent și nu înțelegeam. Iar pe când aș fi vrut să-i ascult, nu mai erau oamenii. Satul nostru este atestat documentar din 1393. Este una dintre cele mai vechi localități din zonă. Cu timpul, satul nostru a devenit un centru de întâlnire a românilor din zonă, într-o poiană numită Podășel. Se adunau oamenii în a treia zi de Rusalii, marți, și își spuneau necazurile. Vorbeau câte și mai câte, la un pahar de ginars. Din cauza asta, satul nostru a fost luat în vedere de autorități la 1848 și a fost atacat, ca să împrăștie adunarea. Satul nostru a fost atacat de trei ori. O dată a fost atacat ca să se împrăștie oamenii și de două ori ca să le jefuiască animalele. Pentru că, pentru armată, trebuia mâncare. Așa că satul a fost atacat de peste Braniște și au prins oamenii care fugeau către Săcal, la marginea unui pârâu mare, și acolo i-au lovit cu parii în cap, până i-a omorât. Și care cum cădea, era împins în țurană (prăpastie). Dintre cei vreo 50 care au căzut atunci, unul nu a murit, iar după 2-3 zile s-a dus în Săcal, la parohie, și acolo a spus ce s-a întâmplat cu dumbrăvenii. Iar preotul Valer Mera a găsit la parohia din Săcal un document, care conținea lista oamenilor care au fost uciși acolo și, pe care, în fiecare marți, după Rusalii, popa al nostru îi pomenea acolo. În această zi de marți, se făcea și târg.

2 – Armata a atacat satul din nou, din partea de jos, cum vine drumul de la Morăreni. Dar, din motive neștiute, armata s-a retras, dar s-a întors după câteva zile, ca să jefuiască satul. Și, atunci, oamenii au fugit cu vitele la pădure, iar cei care au reușit să treacă culmea dincolo de deal, în Făget (o pădure mare) au scăpat cu vitele. Cei care au rămas dincoace de deal în pădure, s-au ascuns în pădure, dar au fost observați de armată, omorâți, iar vitele le-au fost luate. Din cauza asta, locului respectiv i se spune ”Crucea sângerelui”. Acolo nu se știe câți au murit. Pentru că nu s-a păstrat nicio evidență, doar ce s-a transmis prin viu grai. După aceste atacuri, întâlnirea din Podășel s-a mai împrăștiat, fiindcă până atunci veneau oameni din toate colțurile acolo. Veneau ca să se întâlnească, să bea un pahar de ginars și să joace jocul ”De-a lungu”. Satele care veneau la noi, la Dumbravă, erau Potocul, care acum se numește Delei, Idicelu, Săcalul de Pădure, Râpa de Jos, și Ieuț, Gledin, Roștior, Sebiș. Înainte de aceste atacuri, venea mult mai multă lume, însă și după aceea, în amintirea trecutului, mai veneau oameni. Oamenii bătrâni veneau ca să se întâlnească unii cu alții, iar cei tineri veneau la joc. Se făcea joc frumos la Podășel. Întâlnirea de la Podășel era foarte cunoscută în tot Ardealul. Pentru că, prin anii ’70, eu mă aflam într-o dimineață la Vișeul de Jos, așteptam să iau autobuzul. Și a venit un om la mine și m-a întrebat: ”Dumneata de unde ești, că te aud vorbind altfel decât pe la noi. Eu sunt din județul Mureș. Dar dumneata nu știi une-o fost Podășelul în județul Mureș? Ba da, că tocmai la noi în sat a fost Podășelul”. Și omul acela a spus că îi auzeam pe bătrânii mei spunând că mergeau bărbați la Podășel. Înseamnă că Podășelul era un centru unde oamenii se întâlneau, pentru a-și spune necazurile. 

3 – În urma atacurilor de la 1848, în sat s-au ridicat trei monumente pentru fiecare atac, de către oamenii de atunci. Dintr-o singură piatră mare lungă de un metru jumătate-doi, lată de un metru și groasă cam de 20 cm. Avem monument din acela vechi în vârful Podășelului, unul în mijlocul satului și unul la al lui Canac. Toate s-au păstrat până astăzi, dar nu se mai cunoaște nimic scris pe ele. Numai niște vopsea se mai observă, care se folosea în acele timpuri. Sunt monumente vechi, păstrate de demult. Un alt monument vechi se află la ieșirea de după sat, spre Vătava, ridicat în 1912. Se spune că ar fi fost ridicat în amintirea câtorva iobagi, care au fost împușcați în 1907, cu ocazia răscoalei țărănești. Nu se găsește nici un document, ca să se știe cine a fost împușcat.

În 1933, în fața școlii, s-a ridicat un monument în memoria eroilor care au luptat în 1918, în Războiul dintre 1914-1918.

Monumentul din Podășel unde era poligonul de instrucție terestră a fost ridicat în 1938, de către Axente Boțanu. Și acolo se fac rugăciuni în fiecare an pentru cei căzuți la 1848. Pe cruce, pe o parte, era scris ”în amintirea celor 200 de români care au fost uciși în acest loc”. Pe altă parte a crucii, era scris ”întru mărirea lui Dumnezeu și a gloriei române”. În perioada ocupației maghiare 1940-1944, inscripția ”în memoria gloriei române” a fost ștearsă.

Un alt monument este la ”Crucea Sângerelui”, unde era doar o cruce simplă de lemn, care apoi a fost înlocuită.

Satul nostru este un sat de oameni creștini. Avem în sat, în perimetrul localității noastre, 30 de cruci, monumente și troițe.

4 – ”De-a lungul”, în Podășel

Podășelul era vestit pentru jocul ”De-a lungu” și pentru ospitalitatea dumbrăvenilor. Veneau satele dimprejur cu jocurile. De la noi din sat, tinerii ieșeau cu jocul și bătrânii cu traista cu mâncare. Se juca până la ora 2-3, iar de pe la ora 3-4 se unea toată lumea jos, pe rât și, indiferent cine a fost străin sau invitat, acolo era un pahar de ginars și o bucată de pâine cu caș. Că asta era mâncarea care se ducea în Podășel: pâine, caș, urdă, slănină, mâncările care erau p-atuncea. După ce mâncau și beau, se apucau din nou de joc, jucau jocul ”de-a lungul”. Jocul ”de-a lungul” era atât de frumos, că era ca un fel de paradă, ca un fel de defilare, nu era un joc în sine. Era mai mult un fel de manifestare. Ce reprezenta acest joc? Frumosul, cântecul și respectul. De frumos, e vorba că toți cei care intrau în joc, încercau să fie cât mai frumos îmbrăcați și cât mai frumos să pășească. După muzică pășeau cadențat, de nici artiștii cei mai mari, nu ar fi pășit atât de frumos. Cei care priveau, urmăreau care-cum pășesc, cum mergeau, și cum erau îmbrăcați. Pentru că majoritatea tineretului, fete și feciori, aveau haine noi cusute, cămăși, zadii. Înainte de zadii erau catrințe. Cei de pe lături se uitau să vadă care, ce cămăși are, pentru că, după ce se găta jocul, în zilele următoare, să meargă să-și deie forma, să coasă și ei forma care era pe alte sate, la fete și la feciori. Se lucra un an de zile pe ascuns, să nu știe una de alta ce șâre fac, ca să aibă șâre frumoase în Podășel.

Jocul ”de-a lungu” se spune că ar fi fost învățat din Dumbrava. Acolo, stând jos oamenii la petrecere, unul lua de mână o femeie și o plimba prin fața celorlalți. Asta a fost scânteia din care jocul ”de-a lungu” a luat ființă. Fiecare mergea cu femeia de mână. Asta era frumosul. Apoi, în joc se chiuiau de către feciori și de către însurați cele mai frumoase chiuituri. Chiuiturile din Podășel erau ca un fel de cântec, ca un fel de semidoină. Chiuituri tărăgănate, lungite, nu repezite. Iar, ca respect al jocului, era faptul că, în fruntea jocului, trebuia să meargă cea mai vârstnică femeie, cea mai frumoasă, cea mai bine văzută, cea mai respectată. Și, în funcție de căsătorie, intrau în joc una după alta, până se terminau toate nevestele. Apoi urmau fetele, în funcție de vârstă, și apoi urmau copiii, fiindcă copiii cei mai mici, atunci intrau în joc prima dată, la Podășel. Nu exista ca o fată mai tânără, să meargă înaintea uneia mai în vârstă. Era respect absolut pentru femeie. De aceea jocul era atât de frumos și de apreciat de cei care-l priveau. Jocul ”De-a lungu” era fala Podășelului.

5 – Jocul de vară

Un alt obicei frumos care era la noi, la Dumbrava, până la al doilea război, era jocul de vară. Se băgau ceterași pe vară. Doi sau trei feciori organizau jocul. În toate sărbătorile era joc în sat. Era o salcă mare în mijlocul satului și, la umbra acesteia, se juca. Tineretul juca, iar ceilalți stăteau pe jos, mai vorbeau, mai glumeau, mai beau, pe urmă se băteau și se uitau iar la joc, și era o treabă frumoasă. Începea jocul de la amiază, după ce ieșea popa de la biserică și până când se însera. Nu aveau nici o obligație unul față de altul, toată lumea juca și se distra. Pe vară, plăteau la muzicanți feciorii și fetele o sumă stabilită. Dacă, din anumite motive, se întâmpla ca o fată să nu plătească, când era jocul mai frumos, se oprea jocul, și muzicanții trebuiau să zică marșul, și fata era scoasă din joc cu marșul. Rămânea de rușine pe tot anul. Din cauza asta, se sileau toți și plăteau la ceterași, astfel încât nu rămânea nimeni, fără să fie plătit. A fost un obicei foarte frumos, dar după război nu s-a mai practicat, tineretul a început să plece pe la oraș, pe la fabrici, pe la întreprinderi și s-a împuținat tineretul din sat.

6 – Jocul însuraților

Era pe la sărbătorile de iarnă. Se făcea jocul de-nsurați. Însurații jucau la gazda turcii, unde plăteau feciorii, iar ei nu prea plăteau. Că feciorilor le era ciudă pe-nsurați, că-i împingeau mai pe lături și jucau doar ei pe lângă ceterași. Feciorii și fetele jucau pe colțuri, pe unde puteau. Așa că, până la urmă, însurații au făcut joc doar pentru ei. Ce ne-am hotărît noi într-o iarnă? Hai să facem și noi joc de însurați. Eu și cu Traianul Sorlii am băgat muzicanți, pe Rudi din Batoș. Am căutat casă de joc la Tetea Ion, al lui Pantelimon. Și-am zis că invităm numai pe cine vrem noi, că erau unii, dintre însurați care, după ce beau un pahar-două de ginars, toată lumea era a lor, scandal, erau bătăi. Noi am invitat numai pe oamenii care știau a petrece. Am adunat 22 de perechi. Am jucat de seara până pe la 12 noaptea. Ne-am destins foarte frumos. Apoi, pe la 12 noaptea, am pus masă, pentru că am adus fiecare mâncare și băutură. Am petrecut până pe la ora 2. La ora 2 am scos mesele, și joc până la prânzul de dimineață. Că așa ne-am sfătuit, să jucăm până dimineața, că era o cinste să se audă că a fost un joc de însurați, care au jucat până dimineața. Mi-a rămas întipărit în minte, până târziu, până când am îmbătrânit, iar când ne-ntâlneam, Tetea Ion îmi zicea: ”Măi, Ioane, când mai facem joc în casă, la mine?”

7- Crăciun – colăcei

Pe la noi sunt câteva sărbători din an foarte interesante. Sărbători mari, unde se fac joc și petrecere. Cea mai mare dintre toate este Crăciunul. Apoi vin Paștile, Rusaliile, Sânpetru și Sfânta Maria Mică. Fiecare are câte trei zile de sărbătoare. În primele zile nu se joacă la nici o sărbătoare. Se joacă a doua și a treia zi. Acum, pentru Sânpetru și Sfântă Mărie, nu se mai sărbătorește decât o zi. Numai Crăciunul, Paștile și Rusaliile se sărbătoresc câte trei zile. La Crăciun, sunt trei-patru obiceiuri principale frumoase, care marchează sărbătoarea. 

Întâi e umblatul copiilor la colăcei. După aceea, umblatul cu turca. Apoi lăturenii și, la urmă, la Bobotează, este vizita preotului cu Iordanul. 

Sărbătoarea începe dimineața, în Ajunul Crăciunului, iar copiii sunt pregătiți de seara. Când se face ziuă, se adună în capul satului, din jos, și cineva îi oprește, că altfel ei ar pleca de acolo, înainte să se facă ziuă. Atunci li se dă drumul, strigând ”colăcei”. Și oamenii ies la porți fiecare și le dau câte ceva. Înainte de război se dădeau colăcei la toată lumea. Mama făcea câte 250-300 de colăcei. Colăcei în formă de covrig, sau în formă de opt, pe care-i rupea în două. Umblau la colăcei copiii de pe la doi-trei ani, până pe la 10-12 ani, și umblă și acum. În dimineața de 24 decembrie, copiii se trezesc devreme, n-au somn toată noaptea, se gândesc la colăcei. Mamele îi pregătesc pe copii, îi îmbracă frumos, li se pune traista în spate și se duc în capul satului. Și, de acolo, când li se dă drumul, încep a striga: ”colăcei” și umblă pe la porți. Fiecare om iese la poartă și îi dă câte un colăcel la copil. La copiii cei mai mici le bagă colăcelul în traistă, că ei nu pot băga, de mici ce sunt. Cei micuți erau însoțiți de membri ai familiei din casă. Însă cei mici nu mergeau decât la două-trei case, nu la tot satul. De la trei-patru ani în sus, mergeau prin tot satul, că puteau să umble mai bine. Așa că, atunci când ajungeau pe la mijlocul satului, trebuiau să-și golească traistele, că li se umpleau de colăcei. Asta a fost până la începutul războiului. Pe la ora 9 era gata de umblat la colăcei. Se mergea numai pe strada principală, nu și pe cele lăturalnice, iar cei care voiau să dea ceva la copii, ieșeau la drum. Însă, înainte de război, toată lumea dădea la copii colăcei, fiindcă în fiecare casă, existau copii. Dacă existau în sat una-două familii fără copii. Însă și aceia dădeau, că era rușine să nu deie nimica. În prezent, se dau numai dulciuri, nu se mai dau colăcei. Unii dau câte o portocală, câte-un măr, două. Când ajung acasă, golesc traista în mijlocul casei. Cât sunt ei de bucuroși să vadă care, ce-au primit. Atâta-s de frumoși copiii atunci la colăcei, că ies oamenii în drum să-i vadă și dacă nu le dau nimica. Ies să-i vadă cum sunt îmbrăcați frumos și, cum e frig pe Crăciun, roșii în obraji, mai mare dragul să-i privești. Umblatul cu colăceii e primul semnal de sărbătoare, de Crăciun. Este singurul care se păstrează și în prezent. Restul s-a cam pierdut. Nu mai umblă lăturenii, anul trecut nu s-a făcut nici turcă. Vorbesc despre anul 2008.

Al doilea obicei frumos după colăcei, este turca.

Turca se pregătește în postul Crăciunului. Iar în seara de Ajunul Crăciunului se adună la gazda stabilită unde s-a și împodobit turca. Înainte de război, satul era împărțit în două: Suseni și Joseni. Era tineret mult și nu încăpeau să joace într-o casă. De aceea, se făcea turcă în două locuri. Începeau să meargă cu turca pe la ora 8 seara. Turca era frumos pregătită, iar colinda se făcea la gazdă, iar gazda le dădea sfaturi bune: să meargă cu turca pe la toate casele, nu doar la unele. Să nu ocolească pe nimeni, că-i bogat, că-i sărac. Și să nu se certe, să nu se bată cu nimeni prin sat. Mergea turca la primar, și-apoi, de-acolo, la preot. De la preot, în capul satului, și-apoi luau satul pe rând. Erau două turci. Una mergea pe Valea Cuejdului, unde erau 30 de familii, cealaltă din celălalt capăt de sat, iar când se întâlneau, se mai certau, uneori se și băteau. Asta era rânduiala. Turca începea să colinde din capul satului. Intrau în ocol și colindau la ușa casei. Acolo se și juca turca. Un minut, o jumătate de minut până ieșea gazda. Și, dacă voia să-i sloboade în casă, le zicea: ”Haidați în casă!”. Însă astea erau puține cazuri. Dacă se slobozea în casă, se făcea colindă. Bătrânii se așezau la masă și colindau, iar feciorii jucau turca până când terminau prima parte a colinzii. După aceea, se făcea liniște, se făcea urarea de bun venit și începea partea a doua colinzii.

8 – Turca

Plecatul cu turca era o adevărată frumusețe. Se adunau toți bărbații din partea respectivă a satului: care erau din Suseni, se adunau la turca din Suseni, care erau din Joseni, se adunau la turca din Joseni. Și, când plecau, chiuiau de răsuna satul. Chiuia toată lumea așa de frumos, că se auzea cine știe până unde pe sate, când era vreme bună. Veneau cu turca și însurații, dar însurații nu mergeau pe la case după turcă, numai acolo unde se slobozea turca în casă. Încolo, în ocol, însurații nu se băgau. Se băgau numai câțiva feciori, care conduceau turca. Muzicantul care era sub turcă și încă trei-patru feciori. Unde slobozea turca în casă, mergeau și însurații și intrau ei înainte cu colinda. Colindau așa:

”Intr-un casă împrejur masă/Hoi da ler Domnului Domn

P-îngă masă, grâu revarsă/P-îngă grâu, colac de grâu

Da la masă cine șăde/Șăde jupânul de gazdă

C-un pahar de jin în mână/Și nouă la toți ne-nchină/Cu găzdoaia da-mpreună

Supt un vrej de lemn de tei

Este-o masă de mătase

Da’ la masă cine șăde

Șăde Domnul Dumnezeu

La al doilea colț de masă

Șade Petrea Sânpetru

La al treilea colț de masă

Șade Ion Sântionu

La al patrulea colț de masă

Șade jupânul de gazdă

Cu paharu’ gălbioru’

Gălbior că-i de dahoru (dahorul înseamnă că-i de dar, și pentru că așa se potrivea cântatul)

Șalele-i jupâne, gazdă

Să-mi dai mie acest paharu’

Sau mi-l vinde sau mi-l schimbă

Să fii Doamne, iertător

Nu mi-i Doamne vânzător

Nu mi-i Doamne schimbător

Că mi-l dai de la nănașu

Că de mic m-o botezat

Mai mare m-o cununat

Și-atunci mi l-o dăruit

Să-l cinstesc și să-l măresc.

Atunci se ridică un bărbat de la masă, și strigă: ”Rui, turcă”. Se oprește turca din jucat, se opresc toți din chiuit, se face liniște în casă, și începe: 

Dacă-i bărbat, se colindă așa:

Fie-și marea cât de mare 

Hoi da ler, da leru-i domn (se repeta după fiecare vers)

Ea de mare, margini n-are

Marginile bat munțile

Și stropcesc-stropcesc norile

Dar albastru/argestru ce-ți aduce

Brazi înalți și încetinați

Cu molizi alăturați

Printre brazi, printre molizi

Noatăș boul cel de mare

El de-noată coarne-și poartă

Da-n coarne, ce-i agățat?

Agățat un legănuțu/Legănuț de păltinuțu

Da-n leagăn cine-i culcatu’/Da Ion, îi mort de beatu’/Mort de beteagu’

Da la capu-i cine șăde?/ Șăde o dalbă ibovnică

Cu năframă fața-i șterge/Cu cununa-i umbră-i face/Cu fodorii boarea-i trage

El se cie sănătos,/Că-l cântăm și colindăm/Și la gazde-l încinăm

Încinăm de sănătate/Că-i mai bună decât toate

De la noi, de la vo’ doi/Mai vârtos de la Hristos. 

După aceea, se scoală unul de la masă, și spune: ”Rui, turcă” și turca se oprește. Și-apoi, dacă colacul e pus pe masă, respectivul om începe colinda colacului. Dacă nu, așteaptă să fie pus. Dacă cel colindat e fată, se începe altfel:

”Facă-și turcii o cetate

(Mări cu florile dalbe)

După fiecare vers, se zice asta.

Turcii o fac și grecii o sparg

Turcii au făcut de zăbrele

Grecii au spart cu tunuri grele

Da’-n zăbrele cine șăde

Da’ cutare (numele fetei), fată dalbă

Ea se joacă-n două mere

Două mere-ntr-ourele

Să-mi dai mie aceste mere,

Că mult bun ți-o da pe ele.

Ți-oi da zece de berbece,

Ți-oi da sute de văcuțe,

Ți-oi da mii de miorele.

Ei nimic nu-i trebuia

Făr’ drăguțu’ cel de-aseară

Șade-n poartă un băierat (înalt și îmbrăcat frumos)

Cu cizme negre-ncălțat

Cu cușmă de miel în cap

Ea să șie sănătoasă

C-o cântăm și colindăm

Și la gazdă o-nchinăm

O-nchinăm de sănătate

Că-i mai bună decât toate

De la noi de la Bodoi

Mai vârtos de la Hristos

Rui, turcă.

Colinda pentru fete se încheie cu urarea: ”Să trăiască fata, cu părinții și toți ai casei, întru mulți ani!”

După aceea, începea alduitul colacului, care poate fi diferită de la un colindător la altul.

Aho, aho, boi-boierei

În coadă codălbei

În frunte ținterei

În trup de multe, multe mii de lei

Boii dinainte cu coarne pălite

Boii de la spate cu coarne-mpreunate

Jupânul de gazdă

De dimineață s-o sculat,

Și pe față s-o spălat,

Cu jin roșu și curat.

Și la grajd a alergat,

Și din grajd pe loc o scos

Un cal mândru și frumos,

Negru ca corbul,

Iute ca focul,

De nu-l ține locul.

Și în scări el s-o urcat,

Peste câmpuri s-o uitat,

Ca s-aleagă loc curat,

De arat și semănat.

Și-n curând s-o apucat

Câmpul neted de arat.

Și-o arat în lungiș și-n curmeziș,

Cât cu ochii nu cuprinzi.

Când o fost pe la vecernuță,

S-o agățat cu plugul într-o rădăcinuță,

Și s-o făcut huc și fărinuță,

Și l-o luat pe umăraș

Și l-o dus la un țigănaș.

Și i-o dat un gălbenaș

Și l-o legat mintenaș

L-o legat, l-o ferecat

Și pe brazdă l-o țipat

Și prin brazdă o semănat

Grâu mărunt și grâu de vară

Să dea Domnu’ să răsară până-n sară

Grâu mărunt de arnăut

O da Domnu’, s-o făcut

Cum n-am văzut de când sunt.

La luna la săptămână

Și-a umplut cu aur mâna

Și s-o dus ca să vadă

De i-o dat Dumnezeu roadă

Ce se vede-n depărtare

Pai și spic mărgăritare

S-o pregătit și-o plecat

Trei spice-n mână o luat

Și la vrăbii le-o lăsat

Vrăbiile s-au minunat

Că grâul-i bun de secerat

Măi nevastă, măi femeie

Grâul nostru dă în ceie

Taci, bărbate, blestemate,

Că eu știu a descânta

Grâul nu s-a scutura

Gazda după ce-o încălecat

Zăpăcit, de fâstâcit, de gura nevestelor

De zbieretul oilor, de cântatul mierlelor

De iubitul fetelor

Și-o pornit într-o doară

La horar, în ponoară.

Și o poruncit să-i facă,

Cum era pe placul nevestei lui dragă,

Seceri mari pentru secerători tari,

Și altele mai mărunțele,

Cu mănunchi de viorele,

Și cu zimți de floricele

Pentru fete tinerele

Și neveste frumușele

Cum îi plac și mândrei mele.

Și-apoi gazda o plecat, 

Prin tot satu-n lung și-n lat

Și pe toți el i-o chemat

Să vină la secerat

În răcoarea câmpului

În bătaia vântului.

Care mănunchi cum îl secera

Cu genunchiul îngenunchea

Cu furca îl furculea

Și pe car îl azvârlea.

Caru’ tare se-nălța 

Și la curțile gazdei pleca

Iară gazda o luat 

Două lemne hodrolemne

Cu grumaz de piele

Vai de capul cui se rănește cu ele

Și-o făcut hura-vura

Până când o umplut șura

Și-o scos nouă iepe suruiepe

De nouă ani și nouă zile sterpe.

Cu nările felezuia

Cu cozile vânt făce

Grâu din două legume/Nu-l pute alege

Jupâneasa de gazdă/Mai mare meșteră s-o aflat

O luat ciuru-ntr-o mână/Și mierța-ntr-alta

Cu ciurul ciuruie/Din trup fâțâie/Multe mierță de grâu umple

Ș-o încărcat nouă cară mocănești /Și s-o dus la moară la Ibănești

Iar tâlhărița de moară/Văzând atâtea cară/Încărcate cu povară

Puse coada pe spinare/Ș-o luă la lunca mare

Lunca-i mare frunză n-are/Lunca-i mică frunza-i pică

Iar tîlharul de morar/C-o lulea de pipă-n gură/C-o covățâcă de tărâță-n mână

Ptru, ptru, ptru/Și na, na, na/Prins-o moara a se-nturna

Ș-o luară de răstoc/Ș-o pusă iară la loc

Ș-o pus o pciatră una peste alta/Ș-o dat făina gata/Într-o joi de dimineața.

Iar găzdoaia auzind/Carăle scârțâind/Boii gâfâind/Pogănici din bici pocnind

O trimis slujnica-n cămară/Să aducă o sâtă rară/Pentru colindătorii de-afară.

Găzdoaia mai mare meșteră s-o aflat/Ș-o adus o sâtă deasă/Pentru colindătorii și de-afară și din casă.

Din trup fâțâie/Din sâtă cerne/Multe mierțe de făină umple

Iar o fată tinere/Să ne cie drag de ie/Fărina-n covată pune

Și-apoi o frământa/Și-o lăsa pânâ dospcea

Iar o fată frumușea/Foc în cuptor aprindea

Un colac mândru făcea/Pe lopată îl punea/Și în cuptor îl băga

Și-l lăsa pân se cocea/Și-apoi rumen îl scotea

Ș-o făcut acest colac/Mândru și frumos/Ca și fața lui Hristos

Să crească stogul cât casa/Colacul cât masa/Slănina cât ușa/Să cie gazdele sănătoase

Cine n-a zice Amin și Bogdaproste/Să treacă aminul prin el/Ca printr-un taur butaci

Ori 150 de vaci

Hai, frați fârtați, stați/Că de-aseară tot beți și mâncați/Și nu vă mai săturați

De cocoș fript/Ocii v-o sărit/De găină friptă/Ați intrat pe horn în tindă

O glajă de bere/Ni-i rușine a cere/Dar o cerie de jinars/Om be-o cu ăștialalți

M-am uitat pe ferestruică /Și-am văzut carne și șuncă

Și-am văzut și mulți cârnați/Nouă de-ăla să ne dați

Că noi am avut un purcel/Da unu slab și mititel

Și-o dat boala peste el/Și-am fost mulți pe lângă el

De colindat am colindat/Gazda fain ne-o ospătat/Cu colaci, cu nuci, cu mere

Da de-aicea n-om porni/Pân la gazd-om mulțumi

Mulțumim jupâne gazdă/De pahare ce-am băut/De scaune ce-am șezut

De-om pahare ce-o mai be/De scaune ce-om șăde

De s-ar băga gazda slugă/Nouă ginars să ne-aducă

Câte o litră, câte două/Numa cît ne trebe nouă

Să trăiți mulți ani fericiți/Să trăiți, să fiți sănătoși/Și s-aveți copii frumoși

Feciori cu nume de Ion/Fete cu nume de Marie/Că de alea îmi plac mie

Nume de-astea românești/Să-ți cie drag să le rostești/Nu să stai să te gândești /Și să nu le nimerești.

Colindele turcii se spun când se sloboadă turca-n casă, dar turca nu se sloboadă-n toate casele, că dacă ar fi așa, ar trebui să umble câteva zile. Se umblă cu turca din seara de Ajun până dimineața, la ora 6. Atunci se oprește, se duc feciorii acasă, se culcă un somn și se duc la biserică. Când ies de la biserică, iau satul de unde l-au lăsat. Și umblă până seara de Crăciun, până când gată toate casele. După aceea, se duc cu turca la gazdă, și joacă turca la gazdă. Gazda le dă o zamă acră și, cu colacii pe care i-au adus din sat, fac o masă. Și-apoi joacă cât vor, dar nu prea mult, că-s obosiți. 

9 – Câte-o zi bună și câte-o petrecere frumoasă, te făcea să uiți de toate necazurile de până atunci.

Ne aflam la colindat, la Ioana. Noi eram o echipă de câteva perechi de căsătoriți, care mergeam și colindam. Ne aflam la Ioana și, am zis eu, că eu eram inițiatorul: ”Hai să mergem, să colindăm pe leliuca Măriuță, de la Râpa”. Toți au fost de acord. Și ne îmbrăcăm, și hai peste dealul Râpcii, la colindat. Era atât de frumos drumul de la Dumbrava la Râpa peste deal, încât îți era drag să călătorești. Prin zăpadă moale sau zloată cum era. Dar nu mergeam când era zăpadă moale sau noroi. Mergeam numai când era vreme bună, când era zăpadă aspră. Căci ți-era drag să călătorești pe câmp singur, când se-auzea numai câte un câine, care lătra în sat, și câte-o lumină, care se mai vedea din sat. Încolo tot câmpul era pustiu. Am ajuns la leliuca Măriuță pe la 12 noaptea. Am început a colinda și, s-au sculat ei, că au știut cine e. Au bănuit că numai noi puteam fi. S-o sculat cumnatul, cu finul, și-am intrat în casă, și ne-am dat la povești, la colindat. O pus și-o fiert ginars, și ne-am dat la petrecere. Mie nu mi-o trebuit să beau atunci, nu știu de ce. Și tot au râs ăștia de mine. La un moment dat, am mers pe-afară să mă plimb un picuț. Leliuca Măriuță a ieșit să vadă de ce am ieșit afară, să vadă dacă nu mi-e rău. Când m-am dus în casă, mi-am revenit complet. Am zis: ”Cumnate, pune-mi un pahar de ginars”. Mi-a pus un pahar mare de 100 ml. L-am băut pe tot. Și le-am zis: ”Acuma, dacă am băut un pahar de jin mare, acuma trebuie să beți și voi”. Ne-am petrecut toată noaptea frumos și, de către ziuă, ne-am pornit spre casă. Ne-am culcat un pic, și apoi am mers la treburile noastre toată ziua. Făceam câte o noapte întreagă de colinzi, de ne rămânea întipărită în minte toată viața.

În alt an, în seara de Crăciun, era la colindat careva de la Niculae. În alt an, în ajunul Crăciunului, am ținut deschis la cooperativă, pentru că, seara, când să mergem la colindat, după turcă o venit ordin să facem inventar la cooperativă. Și-am făcut inventar toată noaptea, pe când umblau colindătorii și turcile. Făcutul inventarului era foarte strict. O venit în control chiar secretarul 2 de partid, de la Toplița, să vadă dacă lucrăm sau nu. Că au crezut că poate nu lucrăm. Am lucrat la inventar toată noaptea până dimineața, când l-am gătat. Dimineața am plecat acasă, și nu am mai deschis magazinul. Seara eram la Nicolae, la colindat. Și-am zis: ”Hai să mergem la Batoș. Hai să mergem”. Dimineața, la 4, plecăm cu sania, cu cuscrul Mera. Cuscrul Mera avea niște cai buni. Vă duc. Dimineața la 4 ne întâlnim. Așa o fost. Ne-am urcat pe sanie, era un drum de sanie minunat. Zăpadă nu prea mare, și foarte bună de umblat. Nu era zăpada moale, era aspră, dar nu era gheață. Când a fost la Hănțoaia, ne-am dat jos pe pantă-n sus, ca să nu le fie greu la cai. Femeile nu s-au dat jos. Numai noi, bărbații. La Vătava ne-am urcat din nou pe sanie și colindam de către ziuă, de răsuna satul. Oamenii dormeau, nu se auzea nimeni, doar câte-un câine lătra când și când. De la marginea satului, ne-am urcat din nou pe sănii, ne-am acoperit pe picioare, că de-acolo până-n Batoș nu mai era nicăieri de urcat. Ne-am acoperit bine pe picioare și, bice la cai! Atât de frumos mergeau, și-atât de frumos se-auzeau clopoțeii, exact ca-n povești. Nu se auzea nicio mișcare pe drum, nu era nici o gălăgie, nici o sanie pe drum. A fost o adevărată plimbare pentru noi. Am ajuns în Monor pe la vreo 5. Colindam de răsuna satul. Ici și colo era aprinsă câte-o lumină. Unii începeau să se trezească. Noi n-am avut baiul nimănui. Ne-am văzut de treabă. Din Monor până-n Batoș, tot un trap cu caii. Am ajuns în Batoș, la Toderuc, când mijeau primele zori de ziuă. Am intrat în Ocol, ne-am dus în târnaț la ușă și-am început a colinda. Toderuc era pe-afară. S-o fost sculat și s-o dus la vite. O rămas mirat când o auzit că cineva colindă la ușă, la 5 dimineață. Cine să colinde la ora asta? Vine la ușă, când colo, noi eram. L-o ajutat pe cuscrul Mera să bage caii-n grajd, am mers în casă. Ginars fiert, gin cald, ne-am dat la petrecere toată ziua. Ziua de Crăciun am petrecut-o la Batoș, pe la ei și pe la neamuri, pe la cunoscuți și pe la prieteni. Seara ne-am întors înapoi acasă. Pe mine m-o căutat toată ziua cei de la cooperativă, de la Toplița. Că trebuia să se facă o reducere mare de prețuri. Atunci era o problemă, era politica, ca să faci reduceri de prețuri. Le-am spus ce-am făcut și une-am fost, și nu mi-au făcut nimica. Mi-o spus mama că și cu miliția m-a căutat. N-o fost bai nimica. Am pus etichete noi la mărfuri, ca să se vadă că s-au ieftinit, și a fost treabă bună. Așa că am făcut o petrecere la Batoș, la colindat, așa de frumoasă, că n-am uitat-o niciodată.

10 – Lăturenii

Lătureni se numeau feciorii care mergeau la joc dintr-un sat în altul. La noi în sat a fost obiceiul să se meargă, să se facă lătureni pe la Crăciun până la începutul celui de-al doilea război mondial. Mergeau lătureni feciorii care erau cei mai de frunte din sat. Că pe-atunci erau foarte mulți feciori în sat. Și de la cele două turci mergeau de la o turcă într-un sat, și de la cealaltă, în alt sat. Nu mergeau toți în același sat. În cursul verii, se întâlneau feciorii dintr-un sat unii cu alții, și ziceau: ”Hai, măi, să facem lătureni pe Crăciun”. Se înțelegeau între ei și, pe la apucarea postului Crăciunului, mergeau la joc și făceau legătura. Hai să tocmim lăturenii. Și-așa se sfătuiau între ei, și puneau toate treburile la cale. Iar pe la mijlocul postului de Crăciun, iar era joc. Atunci mergeau ceilalți înapoi și făceau schimb de batiste. Prin asta era un fel de legătură între ei. A doua zi de Crăciun, feciorii din sat se pregăteau și, cam pe la ora 9-10, ieșeau în marginea satului și așteptau să vină lăturenii din satul cu care au fost înțeleși să facă lăturenii. Când se apropiau ăia străini, ei veneau pe două rânduri. Ăștia de la noi încă se țineau pe două rânduri și, când se întâlneau, dădeau mâna unul cu altul. Ăla cu care dădea mâna se numea soț, cu ăla trebuia să petreacă sărbătorile până la sfârșit. Și într-un sat, și-ntr-altul. Deci ei erau legați prin datul mâinii. Nu aveau voie să se schimbe cu alt lăturean. Intrau în sat, mergeau la feciorul pe care și l-o luat soț, îl duceau acasă la el, și-l ospătau și mergeau la joc. Jucau până seara. Seara îl duceau pe soțul lui la o fată, acolo cinau, și iar mergeau la joc. Jucau până la ora 12 noaptea, apoi se punea masă. Aducea feciorul din sat mâncare și băutură și ținea petrecerea până la ora 2. La ora 2 se scoteau mesele și jucau până la ora 4. La ora 4 se opreau. Feciorul din sat trebuia să-l ducă pe lăturean la o fată. Mergea cu el la o fată, și-l lăsa acolo să doarmă, iar el se ducea acasă. Pe la prânz, mergeau și-l sculau. Și-l ducea acasă la el și-l ospăta. Apoi se duceau iar la joc. Seara, se duceau din nou la o fată, la cină. Mergeau înapoi la joc, la gazdă. La ora 12 noaptea se punea masa din nou. De data asta, fetele aduceau mâncare și băutură. După aceea, jucau din nou, până se mulțumeau de joc. Feciorul din sat trebuia să-l ducă din nou pe lăturean la o fată, după cum se înțeleseseră înainte. În timpul jocului, feciorul din sat trebuia să-i asigure la lăturean fată la joc, pentru toate jocurile. Care erau mai îndrăzneți, își căutau ei fete, care nu, era obligația celui din sat. În a doua noapte, lătureanul mergea iar la o fată, iar cel din sat, acasă. Se scula pe la prânz, îl aducea pe lăturean acasă și-l ospăta, apoi se pregăteau de plecare înapoi. Se strângeau lăturenii în mijlocul satului, și se pregăteau de plecare. A treia zi, trebuia să plece înapoi. Jucau la noi a doua zi, a treia zi, și-n a patra zi plecau înapoi. Până ieșeau din sat, îi petreceau feciorii din sat. A doua zi de Anul Nou, se făcea schimbul: mergeau ceilalți la cei care veniseră în sat. La fel erau primiți și tratați, așa cum fuseseră și ei la Crăciun. Erau primiți la marginea satului, dar soții nu se mai schimbau. Se obișnuia să se facă petrecere și masă, ca și la noi, în sat. A patra zi de Anul Nou, se întorceau lăturenii din sat, și cu asta se încheia. Era cel mai frumos obicei dintre toate obiceiurile care se făceau. Se petreceau unii cu alții și rămâneau prieteni pe viață. De multe ori se puneau și bazele unor căsătorii. Se împrieteneau și apoi făceau nunțile. Era frumos, dar era costisitor pentru fete, pentru că trebuia să-i primească în toată seara. Cu obiceiul lăturenilor, sărbătorile Crăciunului se încheiau. Urma să mai meargă popa cu Iordanul și erau gata sărbătorile. La Bobotează mai mergeau lătureni, dar nu mai erau organizați. Veneau trei-patru care voiau să meargă, însă fără obligații din partea nimănui.

11 – Obiceiuri de Crăciun – Concluzii

Cele ce-am spus eu până acum despre obiceiul colăceilor și turca, nu reflectă nici pe jumătate frumusețea obiceiurilor care erau pe atunci. Colăceii se mai păstrează și în prezent. Copiii de pe la 3-4 ani până pe la 13-14 ani merg la Crăciun, la colăcei. Ba, mai mult decât atât, vin și copiii de la oraș, ai căror părinți îs plecați din sat. Și vin în vacanță la bunici, și merg la colăcei, că e cea mai mare sărbătoare a copiilor de peste tot anul. Umblatul cu turca începe să se piardă, nu mai are cine să facă turca, nu mai are cine să mai umble cu turca. Tineret nu mai este, iar oamenii bătrâni nu mai fac turcă. Este un obicei care-i păcat că se pierde. Pentru că, în seara de Ajun răsuna satul cât de frumos umblau cu turca. La turcă aveau un corn de bou, căruia i se zicea bucin. Și-n care se sufla, care se pricepea, de răsuna satul. Și se auzea și-n satele vecine. Se zicea: ”Auzi, pleacă turca la Dumbrava”. În seara de Ajun, toată lumea, în special bărbați, erau pe drumuri după turcă. Și apoi chiuiau, și făceau glume, și câte, și mai câte. În casă nu puteau intra toți. În anul 1995, a fost întregistrată turca de la Dumbrava de către televiziunea Tele 7 ABC. Am și eu casetă video cu turca, însă și aceea reflectă prea puțin semnificația obiceiului, mai ales ca filmarea s-a făcut ziua, și nu noaptea, când se umbla normal cu turca. Nu știu dacă acest obicei se va mai relua și e păcat că se pierde. Am fost cu turca prin toate orașele județului: la Târgu-Mureș, Iernut, Zau, la Sărmaș, la Ungheni. Nu credeau alte sate că la noi se mai face turca, și le părea foarte bine că ne vedeau.

12- Nunta

Am să vorbesc puțin despre cum se făceau mai demult nunțile pe la noi, care, în general, se făceau iarna. De la Bobotează și până la apucarea Postului Mare. Și foarte, foarte puține se făceau toamna. În timpul verii, nu se făceau nunți, că oamenii erau ocupați cu muncile de la câmp. Era foarte mult de lucru. O dată începute discuțiile despre căsătorie, se punea problema zestrei. Ce zestre capătă cel ce pleacă din casă. Indiferent că era fată sau fecior. De foarte multe ori, bătrânii erau cei care hotărau căsătoria. Sunt foarte puține cazuri când tinerii s-au impus și s-a făcut căsătoria după voința lor. Aveau uneori un cuvânt de spus, când zicea fata către mamă-sa: ”Eu vreau să mă mărit cu feciorul cutare”. Sau feciorul care să-i zică lui tată-su: ”Tată, eu vreau să iau pe cutare fată”. Dar, în general, se punea problema pământului. Când ajungeau la un pic de înțelegere, mergeau părinții băiatului, la părinții fetei, cu ceva neamuri, pe ajungere, pe vedere, ca să stabilească dacă se pot înțelege. Și acolo discutau seara ce locuri să-i deie, ce pământ să-i deie. Dacă se înțelegeau, atunci stabileau data logodnei. Cum se spunea pe la noi ”tocmeală”. Sau punerea la protocol. De când era fixată data logodnei, feciorul băga deja ceterași și chema acasă la el feciori și fete, și neamurile foarte apropiate. Făcea un joc seara la mire, care ținea până pe la miezul nopții. La miezul nopții îi puneau la masă pe oameni și se ospătau, iar după aceea se duceau la mireasă. La mireasă, jucau un joc, două, iar părinții miresei puneau și ei o masă. Și era o masă bună, care ținea până spre ziuă, în așa fel încât, când se făcea ziuă, să fie gata cu masa. Ieșeau de la masă, cu mirele și cu mireasa și, cu toți invitații laolaltă, mergeau la popa, ca să facă înregistrarea. Era primul act care se întocmea la căsătorie, înregistrarea la preot. Asta se făcea pentru că, după aceea, preotul trebuia să facă strigarea în biserică, în trei sărbători una după alta: ”Cine este contra, să spună în biserică!”. Nu prea s-au găsit nepotriviri, că, dacă ar fi fost, nu ar fi avut loc logodna. După ce bătrânii se înțelegeau cu logodna, nu prea se întâmpla să fie nepotriviri. După ce se înregistrau la popa, femeile și bărbații veneau pe drum tot chiuind. După ce terminau cu logodna, se duceau fiecare pe la casele lor, urmând să se întâlnească într-o seară, pentru a stabili data căsătoriei. Înainte de a se face căsătoria, primul act pe care trebuiau să-l facă, era vizita la medic. Deci, fără aprobarea doctorului, nu se făcea nici o înregistrare, nimic, în afară de înregistrarea la popa, care se făcea pentru strigări. Așa că, tinerii se duceau într-o zi la doctor, făceau analizele, și primeau adeverință că se pot căsători. Cu adeverința puteau merge la starea civilă, la înregistrare, la căsătoria civilă. Acolo mergeau cu un reprezentant din partea mirelui, cu unul din partea miresei și un nănaș. Înainte de nuntă, urmau să facă spoveditul. Deci, tinerii trebuiau să se spovedească, în general, vinerea, înainte de nuntă. Joi, înainte de nuntă, se făceau în cuptor colacii. Colacii chemătorilor și colacul miresei. Colacul miresei se făcea atât de mare, cât încăpea pe gura cuptorului. De multe ori, se luau cărămizi din gura cuptorului, ca să se facă colac și mai mare. Seara, se scoteau colacii din cuptor, și se împodobeau cu pene, cu flori și cu struț. Vineri, tinerii se spovedeau, iar sâmbătă dimineață, feciorii numiți drept chemători, și fetele numite drept chemătoare, aleși de mire și de mireasă (mirele alegea doi feciori sau patru, în funcție de cum era nevoie, dar cam doi chemători erau). Câți feciori alegea mirele, atâtea fete alegea și mireasa. Sâmbătă dimineața, chemătorii și chemătoarele trebuiau să se prezinte la mire și stabileau de unde să înceapă cu umblatul prin sat. După aceea, se ridicau toți chemătorii în picioare și spuneau câte o poezie. Fiecare care avea de zis în casele pe unde umblau, ca să vadă cei din casa mirelui cum sunt pregătiți. După care, tatăl mirelui le spunea să intre prin toate casele, să nu lase nici o familie în care să nu intre chemătorii cu umblatul prin sat. Indiferent că era sărac sau bogat. Și să se poarte frumos prin sat. După ce părintele mirelui îi îndruma ce să facă, plecau prin sat. Și se hotăra unde să se termine de chemat prin sat. La casa unde se știa că se termină de chemat prin sat, omul respectiv încuia ușa, nu-i primea, că se spunea așa: că acolo unde se gată de chemat prin sat, acolo moare cineva în anul respectiv. Ajunși la casele oamenilor, intrau în casă chemătorii, câte doi feciori și două fete, sau unde erau oameni mai de rând, numai câte un fecior și-o fată. Intrau în casă și ziceau: ”Să deie Dumnezeu bine!”. Se așezau pe scaune, stăteau o secundă sau două pe scaune, se ridicau în picioare, și mirele începea să spună o poezie frumoasă, prin care invita la nuntă familia respectivă. După care urma fata, chemătoarea, care spunea și ea o poezie frumoasă, care se termina cu cuvintele: ”Să faceți bine, să veniți diseară la steag și mâne la ospăț, la cutare!” (și spuneau numele mirilor). Umblau toată ziua prin sat, până când se termina tot satul. Seara, se adunau la mire și făceau un joc, care se numea steagul. Coseau două năfrămi deolaltă, legate pe un băț frumos, la capătul căruia se punea un mănunchi frumos de flori, cu struț, un clopoțel sau zurgălăi, și-un colăcel legat c-o batistă. Ăsta era steagul. Se juca în seara respectivă până la ora 12. După aceea, se duceau acasă și, dimineața, când se făcea ziuă, chemătorii erau la mire. Se pregăteau, se îmbrăca și mirele, și plecau după nănași, împreună cu câțiva membri ai familiei. Dacă erau femei, mergeau și câteva femei, care chiuiau pe drum. Ajunși la nănaș, nănașii îi primeau în casă, îi ospăta un picuț, dar nu prea mult, că se grăbeau. Luau pe nănaș și veneau la mire înapoi. La mire îi puneau la masă pe toți, ospătau și se pregăteau de plecat la mireasă. Înainte de a pleca la mireasă, mirele își chema părinții, ca să le spună cuvântul de rămas-bun, să le mulțumească pentru grijă, pentru că l-au pregătit, l-au crescut. Atunci erau clipe de emoție mare, de multe ori se plângea în casă. Și mirele, și părinții plângeau câteodată. După ce vorbea, mirele se învârtea pe lângă masă, după cum se învârte soarele. Și se învârteau și părinții pe după masă. Părinții îi spuneau la fecior, cum să se poarte de-acum încolo cu femeia cu care se căsătorește, ce să facă, și îi dădeau binecuvântarea: ”Dumnezeu să-ți ajute în viață!”. Plecau la mireasă.

Înainte de a ajunge la mireasă, chemătorii o luau pe drum înainte, și intrau la mireasă în ocol. În ocol, era pus un scaun, pe scaun o găleată cu apă, iar pe găleată un mănunchi de flori și un colac. Se învârteau de trei ori pe lângă scaun, răsturnau scaunul, luau colacul și ieșeau în drum înaintea mirelui și a nănașilor. Când ieșeau feciorii din ocol, oamenii miresei închideau poarta. Ieșeau la poartă și nu le dădeau voie mirelui și oamenilor lui să intre. În timp ce se purtau discuții la poartă, părinții miresei întrebau: ”Ce căutați, ce umblați?”. Erau niște vorbe foarte frumoase. Oamenii mirelui răspundeau: ”Am auzit că aici se ascunde o minunată zână, și împăratul nostru ar vrea să o scape din închisoarea asta, și să o ducă la el acasă!”. Discuțiile țineau câteva minute, erau cuvinte foarte frumoase. Mai închinau câte-o sticlă de ginars unii la alții. Între timp, chemătorii se învârteau de-a roata nuntașilor. Și când ajungeau în dreptul mirelui, ziceau: ”Să-i dea Dumnezeu bine!”. A treia oară când se învârteau, mergeau la mire, îi dădeau colacul să-l sărute, și prindeau de colac și mirele, și chemătorul. Rupeau colacul în două, după aceea îl rupeau bucățele și-l dădeau la toți oamenii. 

Dacă mirele avea pușcă, trebuia să puște oala. Oala era o rudă lungă de 10-15 metri, ridicată, legată de un stâlp, undeva aproape de casă și, în vârful rudei respective, era un mănunchi de struț cu flori și o oală de lut cu cenușă în ea, și două steaguri legate frumos, ca să se vadă de departe. Era așa de sus oala, că se vedea peste tot satul. Dacă era pușcă în sat, atunci mirele lua pușca de la cel care-o avea, și trăgea un glonț în oală. Dacă nimerea oala și curgea cenușa, se spunea că mirele era foarte folositor. Dacă lovea numai florile, se zicea că muncește bine, dar nu cât trebuie. Dacă nu lovea nimica, râdea toată lumea de el. După ce trăgea mirele în oală și chemătorii terminau de împărțit colacul, se deschidea poarta și intrau în ocol. Atunci, de pe fereastră sau din ușă, prin colacul miresei, mireasa se uita la mire. Mirele înainta spre ușa casei, chemătoarele luau mireasa și fugeau cu ea, o ascundeau ori în cămară, ori prin bucătărie, ori prin vecini. Mirele intra în casă și veneau femeile care erau pe acolo, mai istețe, și aduceau cămașa mirelui. Mirele trebuia să îmbrace acolo, în casă, cu cămașa pe care a făcut-o mireasa. Făceau o cămeșă frumoasă, la care se lucra tot timpul, de când se făcea tocmeala până la nuntă. Mergeau la cusut fetele, și vecinele, și chemătoarele care cunoșteau bine cusutul, fiindcă era mult de lucru la o cămașă. Făceau o cămașă așa de frumoasă, pe care mirele o purta numai la sărbătorile mari de tot. De multe ori, era și cămașa cu care era înmormântat. După ce lua cămașa pe el, mirele intra după masă. În stânga lui erau nănașii și în dreapta lui erau nănașele. Intrau după masă în sensul în care se învârte soarele. După ce se așezau la masă, nuntașii se așezau pe afară, unde erau pregătite mesele, ca să mănânce și să beie, iar mirele le spunea la chemători să aducă mireasa. Chemătorii se duceau și căutau, dar nu o găseau. Aduceau o femeie bătrână, acoperită cu o năframă, să nu se vadă cum e. Și o aduceau la mire care, când o descoperea, râdea toată lumea, că uite ce mireasă i-au adus. Mirele îi cinstea cu câte-un pahar de ginars și îi trimitea să aducă o altă mireasă frumoasă, căci aceea nu era frumoasă. Se duceau chemătorii și aduceau o copilă, care era frumoasă, dar de vreo 7-8 ani, până la 15 ani. Nu-i plăcea mirelui nici asta, și îi chema din nou pe chemători, care veneau cu mireasa. Și încercau să i-o dea mirelui, dar intervenea o chemătoare, care se băga între ei, și zicea: ”Las’ mireasa, că-i a mea, nu ți-ai dat banii pe ea”. Lua mireasa de mână, și începea o poezie frumoasă, în care vorbea despre cum au fetit, cum au tinerit, cum s-a visat mireasă. S-a adresat la mire, după aia s-a adresat la nănaș. Și nu dădea mireasa din mână, până când nu plătea nănașul. Pe când s-o plătească, intervenea altă fată. Câte chemătoare erau, toate trebuiau să dea mireasa pe rând, și-apoi, ultima, o dădea la mire. Și mirele trebuia să plătească mireasa. După ce plăteau și mirele, și nănașul mireasa, mirele întindea mâna, și intra mireasa în dreapta lui, lângă nănașă. După ce era toată treaba asta făcută, se punea ceva mâncare înainte la miri și la nănași, și se pregăteau de plecat la cununie. Înainte de a pleca la cununie, trebuiau să vină părinții miresei și să-și ia rămas-bun unii de la alții. Mireasa și cu mirele se ridicau în picioare, și mireasa se ruga frumos la părinți, să o ierte, să o ajute și de aici încolo, și le mulțumea pentru cum au crescut-o, cum ai grijit-o. Și plângeau toți. Erau emoții foarte mari când se întâmpla asta. După ce termina de vorbit mireasa, mirii se învârteau pe lângă masă, și ieșeau, apoi intrau și părinții miresei, și luau cuvântul. Și îi dădeau sfaturi, înainte de a-și lua rămas bun. Îi spuneau că de acum încolo fata are alți părinți, pe care trebuie să-i asculte, ca și pe bărbat. Și îi dădeau binecuvântarea, și se pregăteau de plecare la biserică. Ieșeau în drum, mai întâi mireasa cu nănașul, apoi mirele cu nănașele. Mireasa trebuia să-și ducă colacul de mireasă, iar dacă era greu și nu-l putea duce, îl ducea un frate de-al ei, sau orice fecior. Care ducea colacul, se numea frate de mireasă. Pe drum, spre biserică, chiuia toată lumea și bărbații și femeile, de răsuna tot satul, așa de frumos era. Ăsta era cel mai frumos lucru când se mergea la cununie, că erau mulți care chiuiau, care știau să chiuie, și ceterașul cânta. După ce îi dădeau colacul mireasei, intrau în biserică. Un slujitor al bisericii lua colacul de la mireasă și îl punea pe masă. Nănașii mergeau la mire, îl chemau în față și îi dădeau mireasa în primire. Din acel moment, mireasa și mirele nu se mai despărțeau de laolaltă, până ce nu ajungeau la casa lor. Nu era voie să se bage nimeni printre ei deloc. Nănașa punea jos, la picioarele mirilor, un lat de pânză, sau o batistă frumoasă și, în fiecare colț de batistă sau de pânză, se punea un ban. Mirii trebuiau să pună un picior pe pânză sau pe batistă. Femeile toate se uitau să vadă care pune piciorul înainte. Cel care punea primul, o să fie conducătorul familiei. Și apoi râdeau. În biserică, bărbații se așezau în dreapta, și femeile în stânga, legați toți cu petele colorate, albastre sau roșii, sau albe. Țineau toți cu mâna de petele. Când începea popa slujba de cununie, se învârteau de trei ori prin fața altarului, după care, când se găta slujba cununiei, un fecior venea cu o năframă frumoasă de tot, pusă pe un băț frumos, rotea peste capul miresei de trei ori, și zicea așa: ”Mireasă să te faci cu voie bună, c-un vol lung și frumos, cumpărat de-al tău bărbat, cum ți l-ai cătat, așa ți l-ai aflat”. Învârtea de trei ori deasupra capului miresei, apoi o punea peste față, și trăgea bățul de pe ea. Rămânea năframa pe față și, cu bățul, îi trăgea una pe spate, dar nu tare. Se zicea așa, că femeia trebuie să se teamă de bărbat. După ce se termina cununia, ieșeau afară și mergeau la casă, unde se făcea ospățul, acolo unde trebuiau să rămână. Când ajungea la ușa casei, ieșea mama și chiuia. O chiuitură frumoasă, în care le spunea că au venit în casă nouă și să fie cuminți, și să știe cum să se poarte. Erau poezii foarte frumoase, pregătite. Țin minte una scurtă. ”Dragul mamei ce-mi aduci, mi-aduci miere de la stupi, mi-aduci urdă de la oi, urdă dulce-avem și noi, dragii mamei amândoi. Intră-n casă și zice către mireasă, intră-n casă și treci pragul, intră-n casă și ia-mi năravul”. Se intra în casă și începea masa. Nuntașii se împărțeau în două. Care erau ai miresei mergeau la casa miresei, care erau ai mirelui, la casa mirelui și jucau. Ceterași aveau și de-o parte și de alta. Jucau până când se însera. Seara îi băga la masă pe feciori, tineretul. Care stăteau la masă cinsteau, după care se duceau la o casă, unde era stabilit să fie jocul. Pe la 8-9 seara, erau puși la masă oamenii care fuseseră plecați pe la treburi. Le dădeau masă bogată, după care îi cinsteau. După ce cinsteau, se duceau la joc unde erau feciorii, și jucau acolo, care erau de-ai jocului. Pe la vreo 11-12, veneau călimărenii, oamenii miresei. Ei după ce au luat o masă la mireasă, au venit și la mire. Aici erau bine primiți. Îi așezau la masă și, după ce îi ospătau bine și pe ăștia, începea cinstea. Cinsteau și ei, apoi se duceau înapoi la mireasă. Și jucau altădată până către dimineață, altă dată până către ziuă, depinde cât erau de dispuși. Câteodată unde era nunta frumoasă și bine organizată, se juca până la prânz. Altădată, când se făcea ziuă, era nunta împrăștiată, tot, nici nu se mai știa că a fost ospăț. Așa se desfășurau nunțile la Dumbrava și în satele de pe lângă noi. Se mai chemau înapoi părinții miresei, nănașii, și câțiva oameni, care erau mai apropiați, marți seara, de ospăț. Fiindcă se zicea că ăia nu au fost ospătați, că au fost de serviciu. Urma să-și ducă zestrea pe care nu au dus-o. Când era cinstea, bărbații cinsteau bani, iar femeile, diferite lucruri. Înainte de al doilea război mondial, cele care nu erau foarte apropiate, duceau farfurie cu grâu și două pahare, două cești, două linguri. Cele care erau mai apropiate duceau năfrămi, haine, iar cele și mai apropiate, duceau țoale. Iar zestrea o duceau cu căruța, timp de două zile: țoale, perini, cearceafuri și tot ce îi trebuia la o gospodină. Și cu asta, se termina nunta. Astea erau obiceiurile la Dumbrava, până prin 1953-1955, când a început să se slăbească obiceiul, a început să se facă nunta la cămin, nu mai era atât de frumos, precum era acasă. Pentru că acolo era și cinstea, și jocul. Toată lumea la masă, la un loc, nu se mai intra pe rând.

13 – Măsura oilor

Dumbrava s-a așezat aici din cele mai vechi timpuri. Pentru că erau niște curgeri de pârăie, și erau pășuni, și păduri, unde oamenii care s-au așezat întâi, aveau și hrană pentru animale. Și oamenii puteau să lucreze și ceva pământ, dar pământ arabil era foarte puțin. Cu timpul, aceste păduri au dispărut. Se dovedește, însă, că oamenii au fost crescători de animale, pentru că, după cel de-al doilea război mondial erau păstori și ciobani din Dumbrava pe toate satele, până către Bilbor. După cel de-al doilea război, a început să plece tineretul pe la întreprinderi, au început să lucreze pământul altfel, și să fie mai puțin crescători de animale. 

Un obicei foarte frumos la Dumbrava era măsura oilor. 

Cei care mergeau la oi, umblau de toamna sau din postul Crăciunului pe la oameni, și le cerea să le dea oile pe vară, în grijă. Le promiteau brânză și câte și mai câte, numai ca să le dea oile, să aibă cu ce forma turma. Iar când se apropia primăvara, înainte de a le strânge laolaltă, cei care aveau oile pe acasă, le grijeau cum puteau mai bine, ca să dea lapte mult, pentru că, după cât lapte dădea oaia, atâta brânză primea. Înainte de strânsul oilor cu o zi, oamenii purtau oile peste deal, unde era iarba mai bună, ca să aibă lapte mult. Și le mulgeau seara, pe la vecernie. Și laptele era al producătorului, al proprietarului. Le mulgeau cât mai bine, ca să aibă lapte mult. Iar noaptea, câteodată, stăteau unii de pază, ca să nu mulgă ciobanii pe furiș. Pentru cât lapte dădea oaia dimineața, atâta brânză trebuiau să deie ciobanii la oameni. După o fele de lapte, se dădea o găleată de brânză. O fele de lapte era o măsură cam de jumătate de litru, iar o găleată de brânză echivala cu 12 kg și jumătate de brânză. Deci se mulgeau oile pe la vecernie și se adunau laolaltă toate. Noaptea erau ciobani din ăia mai șmecheri, care încercau să mulgă oile, ca să nu aibă atâta lapte dimineața. Însă proprietarii pândeau. Și mulgeau oile pe la prânz. Și cât lapte avea fiecare gospodar, se făcea câte o crestătură pe un băț, căruia i se spunea răboj. După cât lapte aveau oile, atâta brânză li se dădea. De-aia se spune ”măsura oilor”. În prezent, tot măsura oilor se spune, dar nu se mai face măsura propriu-zisă, se face doar o petrecere în aer liber.

14 – Preotul Valer Mera

Satul nostru a avut slujitori bisericești localnici de când se ține minte satul. De vreo 400 de ani se spune că toți au fost preoți din sat. Ultimul preot din sat a fost Popescu, care a avut numai un copil, care nu s-a făcut popă, s-a făcut inginer. Atunci a urmat la școala de preoți copilul lui Mera Grigore, din Gledin, căsătorit cu fata lui Gabor Irimie a lui Canceu, cu Măriuca. O avut pe Valer de ficior, care a făcut școala în sat, după aceea liceul la Deda. A fost un băiat foarte, foarte silitor. Spuneau oamenii și copiii că venea de la tren și până acasă, citind. A urmat Teologia și, în 1972, a venit popă la noi în sat. Unii din Dumbrava nu au fost de acord cu dânsul, că așa sunt oamenii, nu le place de oamenii lor. Însă, până la urmă, a fost foarte bine văzut de toți. Cu toate că, pe vremurile alea, popii erau cam îngrădiți. Dânsul a fost foarte bine văzut de toată conducerea de stat și de partid. Știa cum să se poarte cu oamenii. După venirea dânsului aici, în sat, s-au închis grădina bisericii și cimitirul cu gard, cu plasă, care ține și-acuma. Și-a făcut reparația mare a bisericii și s-a sfințit din nou, dar necazul cel mare a fost că pe popa Valer Mera l-a lovit o boală, a făcut o tumoare la cap, a fost operat la București și-a murit. L-a înmormântarea lui a venit episcopul de la Alba Iulia și au fost 70 de preoți, din care 40 îmbrăcați și 30 doar au cântat. A fost atâta lume la înmormântare, cât a încăput în grădina bisericii. Este înmormântat în fața bisericii. S-a întâmplat nenorocirea că, în anul 2007 i-a murit și băiatul într-un accident de mașină, și e îngropat și feciorul lângă el, la biserica din Podășel. Păcat de el, că a fost cel mai mare intelectual al satului nostru. Începuse deja să pregătească monografia satului și să pregătească lucrări. Tocmai pentru asta a găsit hârtia de la parohia din Săcal, unde era menționat evenimentul din ‘48. Și umbla peste tot, și găsea date vechi despre satul nostru. Păcat că a murit așa de repede. Nu a fost om căruia să nu-i pară rău când a murit. După moartea lui, a urmat un preot străin din altă localitate, care a schimbat unele dintre obiceiurile făcute, care s-au păstrat la noi din moși-strămoși. Fiindcă dacă dânsul a venit din altă parte, nu cunoștea rânduielile noastre. Mera Valer a reușit de-a făcut casa parohială, și a sfințit-o. 

15 – La zmeură

Vara, după ce trecea Sânpetru, se cocea zmeura. Și mergeam la munte, la zmeură. Se întâmpla câteodată că ajungeam la munte și ploua, și nu se vedea nimica. Plecam de acasă sâmbătă seara și dormeam pe fânaț sau, dacă nu plecam seara, plecam dimineața pe la 2 pe la 3, ca să ajungem acolo pe când răsare soarele. Distanța de la noi și până la zmeură era cam de 15 km. Odată, am fost la zmeură la munte, la cumnatul Marian, la Scurtu. Am mers de-acasă dimineața, pe noapte, am ajuns la munte cam spre amiază. Am mers cu mașina, și cu ce-am putut până acolo. După amiază, am mers la zmeură, ne-am umplut vasele până seara, și iar am venit la stână. Am stors zmeura, și-am făcut sirop de zmeură. Aveam cu noi o damigeană de 10 litri, și am umplut damigeana cu sirop de zmeură. A doua zi dimineață, până nu se lua roua, am mers din nou și am umplut vasele, și-am mâncat de amiaz, și-am plecat înapoi de la Scurtu, să venim acasă cu zmeura și cu siropul. Am venit și pe jos, și cu ce-am găsit până la Deda. De la Răstolița până la Deda, am venit cu trenul. De la Deda am venit pe jos. Când am ajuns în Cuejd era noapte, întunecat de tot. După ce am trecut valea, când era să urcăm pe panta spre Dumbravă, am lunecat și am căzut. Nevastă-mea a început a plânge, că a crezut că am spart damigeana. Eu n-am spart damigeana, dar dacă-mi rupeam vreo mână sau ceva, nu era mai rău?! Am ajuns cu ele cu bine acasă, mi-o făcut nevastă-mea sirop, din sirop a făcut vin și din zmeură dulcețuri, și a făcut aprovizionare pentru toată iarna. Aveam câte un pahar de vin bun, câte-un borcan de dulceață de zmeură, și era bine. 

Toamna am venit la mure. Era o zi foarte frumoasă. Și-am mers dincolo de Tătaru, știam eu la Zăpode, că erau rugi de mure. Și-am găsit mure atâta de frumoase, și de mare, și de multă. În două ceasuri ne-am umplut vasele, ne-am așezat jos și am mâncat, și am băut apă, și ne-am simțit foarte bine. Că era coasta atât de frumos înflorită, că-ți era mai mare dragul să stai la munte. Nu era nimeni pe-acolo, numai noi doi. Nu știa nimeni că așa departe sunt atât de multe mure. Am plecat de acolo, am ajuns acasă cu gălețile în mână pe o distanță de vreo 15 km, însă nu simțeam oboseala, pentru că eram tineri și eram obișnuiți cu munca. Am ajuns acasă, și a făcut nevastă-mea dulceață și vin de mure. Peste iarnă aveam vin de mure, de zmeură și de vișine. Câte un pahar-două aveam când ne trebuia, și era foarte bun. Acuma nu mai merge nimeni la zmeură așa departe. Ne-am obișnuit cu alte treburi. Pe atunci era frumos, că mergeau mulți oameni la zmeură și mure, mult tineret, fete și feciori, că le trebuia să-și facă de-ale mâncării. Așa ne-am petrecut tinerețea umblând pe munți.