Dumbrava

Postfață – Povestea care nu se încheie

1. Dumbrava – un nume care spune singur o poveste

Dumbrava este satul cu un nume care spune singur o poveste. Nu este o metaforă literară, ci o realitate care se confirmă atât în documentele istorice, cât și în memoria locului. Dintre toate satele din zonă, Dumbrava poartă unul dintre cele mai frumoase și mai grăitoare nume, un nume legat direct de natură și de viață, de spațiul verde care a adăpostit comunitatea și i-a asigurat continuitatea.

Atestată documentar încă din anul 1393, sub denumirea Lyget, Dumbrava apare în izvoarele vechi ca un loc al dumbrăvilor și al grădinilor de pe Mureș. Aceeași realitate este confirmată de denumirea maghiară Maros liget – „Grădina de pe Mureș”. Indiferent de limbă, sensul rămâne același: o legătură firească dintre oameni și peisaj, dintre comunitate și mediul care i-a oferit hrană, adăpost și identitate.

Acest nume nu este întâmplător. El reflectă o relație veche, stabilă, dintre locuitori și teritoriul pe care l-au modelat prin muncă și conviețuire. Dumbrava nu este doar un punct pe hartă, ci un spațiu al memoriei, în care generațiile s-au succedat fără a rupe legătura cu trecutul.

Prin Cartea satului Dumbrava ne-am propus să redăm această poveste în întregimea ei, folosind documente, mărturii, tradiții și istorii de viață. Nu urmărim o simplă reconstituire a trecutului, ci înțelegerea felului în care trecutul continuă să trăiască în prezent.

2. O carte care nu este monografie

Această carte nu este o monografie clasică. Nu își propune să epuizeze satul printr-un discurs strict academic și nici să-l fixeze într-o formă rigidă. Din contră, Cartea satului Dumbrava este gândită ca o lucrare deschisă, în care satul se spune pe sine prin povești, documente și imagini.

Este o carte în care viața comunității apare cu toate nuanțele ei: bucurii și tragedii, muncă și sărbătoare, stabilitate și schimbare. Este o lucrare identitară, concepută de comunitate pentru comunitate, dar și pentru cei care vin după.

Pe lângă cercetarea istorică bazată pe documente, cartea cuprinde un amplu corpus de mărturii ale locuitorilor. Acestea sunt completate de documente de arhivă, fotografii, înregistrări, culegeri de folclor și rețete. Toate aceste materiale sunt integrate într-o narațiune coerentă, care redă viața satului din interior.

3. Povestea satului este, în cele din urmă, povestea oamenilor

Povestea satului Dumbrava nu poate fi desprinsă de povestea oamenilor săi. Dincolo de documente și de datele cronologice, comunitatea s-a format și s-a consolidat prin viețile trăite aici, prin munca de zi cu zi, prin relațiile dintre oameni și prin felul în care fiecare generație a preluat și a transmis mai departe un mod de viață.

Locuitorii Dumbravei sunt, în primul rând, oameni cu rădăcini vechi, legați de pământ, de ocupațiile tradiționale și de ritmurile naturii. Dar, în același timp, satul a fost îmbogățit de cei care au ajuns aici prin diferite conjuncturi ale vieții: preoți, profesori, învățători, meseriași repartizați și care au ales să rămână, persoane venite prin căsătorie sau familii care, la maturitate, au ales Dumbrava ca loc de tihnă.

Această diversitate de destine nu a slăbit comunitatea, ci a contribuit la consolidarea ei. Oamenii au fost integrați firesc într-o structură socială în care munca, omenia și respectul pentru tradiție au contat mai mult decât originea. Satul s-a definit astfel ca o comunitate vie, capabilă să primească și să asimileze, păstrându-și identitatea.

Cartea satului devine, prin urmare, un memorial colectiv. Oamenii își spun povestea prin amintiri, prin întâmplări de familie, prin episoade dramatice sau luminoase, prin gesturi mărunte care, adunate, dau consistență vieții comunitare.

4. Memorie scrisă și conștiință comunitară

Dumbrava nu este doar un sat trăit, ci și un sat scris. De-a lungul timpului, oameni legați profund de această comunitate au simțit nevoia să fixeze în pagină ceea ce nu trebuia pierdut: fapte, valori, modele morale, forme de organizare socială și fragmente de viață care definesc identitatea locului.

Un loc central în această memorie scrisă îl ocupă opera lui Petre A. Boțianu, autor al volumului «Memorii. Discursuri. Documente. Studii social-istorice. Povestiri de vânătoare», publicat la Târgu-Mureș, în anul 2002. Cartea a fost pusă la dispoziția acestui proiect de fiul autorului, Dr. Alexandru-Mihail Boțianu, gest care a permis recuperarea și integrarea unui fond documentar de mare valoare.

Textele lui Petre A. Boțianu depășesc cadrul unor simple evocări autobiografice. Ele sunt radiografii morale ale satului și ale lumii rurale, în care Dumbrava apare ca o comunitate articulată în jurul muncii, al credinței și al responsabilității colective.

Autorul avertizează asupra pericolului pierderii satului ca formă de organizare socială, subliind că satul nu este doar «talpa țării», ci principala redută în care se conservă forțele regeneratoare ale societății. Prin sat, prin comunitatea rurală, se păstrează nu doar tradiții, ci și un raport moral între om, muncă și Dumnezeu.

Fragmentele dedicate vieții ciobanilor redau un univers dur, dar profund uman, în care munca, solidaritatea și riscul fac parte din existența zilnică. Tragedia lui Ion al Văsilichii, cioban destoinic care își pierde viața în urma rănilor suferite într-o confruntare cu ursul, este prezentată nu ca un fapt divers, ci ca un eveniment comunitar care scoate la iveală legăturile profunde dintre oameni.

Alaiul funerar, bocetele, sunetul fluierului și prezența câinelui care își urmează stăpânul până la groapă compun o scenă de o mare forță emoțională, care vorbește despre solidaritate, respect și asumarea suferinței ca experiență colectivă.

La fel de relevant este episodul judecății satului, desfășurată la umbra nucului din apropierea primăriei. Aici, primarul, preotul, învățătorul și bătrânii satului discutau și hotărau asupra problemelor comunității. Acest model de organizare socială, bazat pe autoritate morală și consens, ilustrează o formă de democrație rurală autentică.

Un capitol aparte în opera lui Petre A. Boțianu îl constituie programul edilitar și de dezvoltare al comunei Dumbrava. Formulat ca un adevărat testament comunitar, acest program vizează ridicarea satului prin infrastructură, educație, cultură, muncă și moralitate.

Boțianu subliniază necesitatea drumurilor, a școlilor, a instituțiilor culturale și a unei administrații responsabile, avertizând că sărăcia și lipsa de perspectivă creează teren fertil pentru degradare socială.

Alături de Petre A. Boțianu se cuvin amintiți Ioan Gabor, profesor și autor al Monografiei etnografice a localității Dumbrava, o lucrare riguroasă care documentează viața materială și spirituală a satului, precum și Valer Mera, preot și autor al Monografiei satului Dumbrava, elaborată la Institutul Teologic din Sibiu în anul 1972.

In ceea ce privește evoluția bisericii din sat, o mărturie importantă este discursul preotului Alexandru Grecu, ținut la evenimentul de resfințire a bisericii după renovare și pictare, în iulie 2000, document la care am avut acces prin bunăvoința acestuia. Din discurs reiese felul în care sătenii răspund la solicitările comunității.

Preocupările Mărioarei Popovici în ceea ce privește culegerea și tezaurizarea tradițiilor și obiceiurilor din sat, începute încă din liceu, s-au materializat într-un fond documentar important, publicat la Editura Nico în mai multe antologii cu teme distincte, coordonate de cercetător Maria Borzan.  Cu acordul autoarei, care a și contribuit cu dăruire la redactarea capitolelor dedicate etnografiei și folclorului Dumbravei, am preluat materialul cules de aceasta.

 O mențiune specială pentru contribuția Emiliei Dohotari, rapsod de prestigiu nu doar local, la care am descoperit o adevărată comoară scrisă pe foi rupte dintr-un caiet de școlar (chiuitutri, glăsături, poezii create de dumneaiei pentru evenimente din viața satului) și pe care le-am cuprins în acest capitol.

La propunerea nostră de a înregistra mărturiile sătenilor despre viața lor și a familiilor, un răspuns surprinzător a venit de la Garofița Gabor, care, la cei 86 ani pe care îi avea în 2022, și-a scris memoriile pe zeci de pagini într-un caiet care trebuie păstrat ca o relicvă de preț de familie și, poate, într-un viitor muzeu al satului Dumbrava (Muzeul „Ciobotă-Petruţ” din Lunca Bradului, fondat de o familie cu origini în Dumbrava, ar putea funcționa ca exemplu în acest sens).

Prin aceste lucrări, Dumbrava își afirmă nu doar trecutul, ci și conștiința de sine. Memoria scrisă devine astfel o formă de responsabilitate, un mod prin care comunitatea își recunoaște valorile și își asumă continuitatea.

5. Ciobanii din satul Dumbrava – memorie, ritm și identitate

Viața pastorală a reprezentat, timp de secole, una dintre axele fundamentale ale existenței comunității din Dumbrava. Păstoritul nu a fost doar o ocupație economică, ci un mod de organizare a vieții, cu reguli proprii, ritmuri sezoniere și expresii culturale distincte.

În acest context, jocurile ciobănești nu pot fi înțelese ca simple forme de divertisment. Ele sunt expresii ale identității colective, moduri prin care comunitatea își afirmă apartenența și continuitatea.

Un loc central în documentarea acestui univers îl ocupă studiul «Jocurile ciobănești din satul Dumbrava», realizat de Anca Giurchescu și publicat în Revista de folclor în anul 1963. Cercetarea sa oferă o analiză riguroasă a repertoriului coregrafic local, integrat într-un context pastoral mai larg.

Anca Giurchescu arată că, în trecut, viața pastorală din această zonă a fost deosebit de intensă. Satele cu caracter pastoral erau grupate pe colinele dintre Bistrița și Reghin, precum și pe valea Mureșului, iar Dumbrava făcea parte din acest areal.

Existența întinselor pășuni și apropierea Munților Călimani au determinat o mobilitate accentuată a oierilor. Circulația acestora a favorizat schimburi culturale, relații de conviețuire și chiar legături de rudenie, contribuind la formarea unei unități culturale carpatice.

În Dumbrava, jocurile ce formează repertoriul ciobănesc coexistau cu repertoriul curent al satului, fără a fi asimilate complet acestuia. Această coexistență este explicată prin legătura jocurilor cu ocazii speciale ale vieții pastorale.

Ciclul jocurilor era strâns legat de trei momente esențiale ale anului: măsura laptelui sau intrarea în brânză, primăvara, de Sfântul Gheorghe; strânsul oilor, la începutul lunii mai; și alegerea oilor, toamna, de Vinerea Mare.

La acestea se adăuga târgul de Rusalii, când la Dumbrava se adunau satele ciobănești din jur. Cu acest prilej, jocurile căpătau o amploare deosebită, iar comunitatea își reafirma coeziunea.

Repertoriul documentat cuprinde jocuri precum Brâul, Doiul, Bondreasca, Plopișul, A Mutului, Bătrânească, Gătejul, Ceaunul, Crucea, Bozneasca, Șchioapa și Cățaua. Acestea reprezintă fondul local tradițional, cu o vechime mai mare decât jocurile din repertoriul curent.

Faptul că aceste jocuri erau încă vii la momentul cercetării confirmă forța de continuitate a culturii pastorale din Dumbrava.

6. Tradiție, legendă, continuitate – satul ca memorie vie

Tradiția nu este, la Dumbrava, un simplu decor și nici un exercițiu de nostalgie. Este o formă de continuitate vie, prin care comunitatea a reușit să lege trecutul de prezent fără a rupe firul.

Vechimea locuirii este susținută de documente istorice, de descoperiri arheologice și de tradiția orală. Unelte și obiecte datate până în secolele IV–V î.e.n. atestă o locuire mult anterioară primei mențiuni documentare.

Dincolo de aceste dovezi materiale, memoria satului se păstrează prin povești, legende, denumiri de locuri, nume și porecle care traversează generațiile.

Legenda completează istoria acolo unde documentul tace. Locuri precum Podășelul sau Crucea Sângerului adună straturi succesive de semnificație, vorbind despre refugiu, rezistență și supraviețuire.

Tradiția orală a păstrat și calendarul vieții comunitare: sărbători religioase, obiceiuri de peste an, ritualuri legate de muncă, de nuntă și de înmormântare.

În acest cadru, biserica a fost și rămâne instituția stabilă a satului. Nu doar un spațiu al credinței, ci un punct de echilibru social și cultural.

Refacerile succesive ale bisericii, după incendii sau distrugeri, vorbesc despre capacitatea comunității de a se reclădi.

Tradițiile Dumbravei nu sunt izolate. Legăturile cu Moldova și mobilitatea păstorilor au lăsat urme vizibile în obiceiuri, jocuri și limbaj.

Continuitatea nu a însemnat conservare rigidă. Unele obiceiuri s-au pierdut, altele s-au transformat, dar spiritul lor a rămas.

Astfel, Dumbrava se conturează ca un sat al rezistenței și al renașterii, în care tradiția, legenda și continuitatea se împletesc într-o memorie vie.

7. Un proiect deschis – Cartea satului ca lucrare vie

Cartea satului Dumbrava nu este și nu își propune să fie o lucrare închisă. Din chiar structura și intenția sa, acest demers se definește ca un proiect deschis, în care memoria comunității nu este fixată definitiv, ci păstrată vie și transmisă mai departe.

Ideea realizării unei Cărți a satului a pornit dintr-un gest firesc: dorința de a nu pierde poveștile. Memoriile tatălui meu, Ioan Borșan, înregistrate începând cu anul 2009, au constituit punctul de plecare al acestui demers.

Aceste înregistrări nu urmăreau un scop editorial, ci erau un act de recuperare a memoriei personale și comunitare, un mod de a salva fragmente de viață care riscau să se piardă.

Din acest nucleu s-a născut ideea unei lucrări mai ample, care să depășească istoria unei familii și să devină Cartea satului. Realizarea propriu-zisă a fost preluată și dusă mai departe de Mariana Borșan, cu răbdare, perseverență și respect pentru comunitate.

În jurul acestui nucleu s-au adunat, treptat, alți consăteni. Fiecare a contribuit cu ceea ce a avut: povești, amintiri, documente, fotografii, mărturii orale.

Un rol important l-a avut Marioara Popovici, a cărei implicare constantă a susținut acest demers colectiv. De asemenea, preotul Alin Șular a fost alături cu sfatul și cu fapta, sprijinind nu doar latura documentară, ci și dimensiunea spirituală a proiectului.

Lista celor care au contribuit rămâne deschisă. Și trebuie să rămână astfel, pentru că satul nu este o realitate statică, iar memoria lui nu poate fi închisă între coperți definitive.

Cartea satului este, în acest sens, o formă de responsabilitate colectivă: responsabilitatea de a nu lăsa uitarea să șteargă ceea ce a fost trăit.

8. În loc de concluzie – Povestea care continuă

O carte despre un sat nu poate avea o concluzie definitivă. Atâta timp cât satul este locuit, el continuă să se scrie pe sine.

Cartea satului Dumbrava nu vorbește doar despre trecut, ci despre felul în care trecutul rămâne prezent și devine resursă.

Din paginile sale se desprinde imaginea unei comunități care a știut să reziste, să se adapteze și să se refacă, indiferent de încercările istoriei.

Fiecare poveste, fiecare document, fiecare legendă și mărturie își are rostul său, contribuind la un portret colectiv coerent.

Într-o lume grăbită, Cartea satului propune un alt ritm: ritmul poveștii spuse pe îndelete, al lucrului făcut temeinic.

Nimic nu este mai puternic decât o poveste bună. Iar lucrul bun este doar lucrul dus până la capăt.

La Dumbrava, povestea nu se încheie aici. Povestea continuă.

O invitație către mâine

Cartea aceasta nu se încheie aici. Așa cum satul nu se termină la ultima casă și nici povestea lui la ultima filă. Dumbrava este un loc viu, purtat mai departe de oamenii săi, de cei care au fost, de cei care sunt și de cei care vor veni.

Am adunat în aceste pagini amintiri, cuvinte, gesturi, obiceiuri și fragmente de viață care, puse împreună, alcătuiesc chipul unei comunități. Dar adevărata carte a satului se scrie zi de zi: în casele în care se mai aprinde focul, în biserica unde se rostesc aceleași rugăciuni ca odinioară, în grădinile lucrate cu răbdare, în glasurile copiilor care învață să numească locurile și oamenii.

Viitorul satului nu înseamnă întoarcerea nostalgică în trecut, ci continuitate. Înseamnă să știm cine suntem, pentru a ști încotro mergem. Înseamnă să păstrăm ce este esențial – legătura dintre oameni, respectul pentru muncă, simțul măsurii, solidaritatea – și să avem curajul de a adapta aceste valori lumii de azi.

Această carte este o invitație la reflecție și responsabilitate. Fiecare cititor devine, fără să își dea seama, un posibil continuator. O fotografie păstrată, o poveste spusă mai departe, un obicei readus la viață, o casă salvată, un copil crescut cu dragoste de loc – toate acestea sunt forme prin care Dumbrava își prelungește existența.

Satul va dăinui atât timp cât va fi locuit nu doar cu trupul, ci și cu sufletul. Iar dacă această carte reușește să aprindă în cineva dorința de a se întoarce, de a rămâne sau de a se implica, atunci rostul ei a fost împlinit.

Povestea merge mai departe. Depinde de noi toți cum va fi spusă.

Aurel Borșan