Dumbrava

Mă numesc Emilian Vlaicu, al lui Costică al lui Hoandăr de pe o parte, și al lui Hujdeț de pe partea mamei; astea fiind poreclele bunicilor… Sunt născut în Dumbrava, acu’ 45 de ani, în ‘78. Dumbrăvean până la 18 ani și nici până atunci, că am fost la liceu și în bună parte eram plecat. Despre familie, ce să vă povestesc? Doar despre cei pe care i-am mai prins eu.

Să începem cu cei mai bătrâni, pe care i-am prins și pe care mi-i mai amintesc… Erau străbunicii mei Ileana și Ion. Ileana, sau lumea îi zicea Uleana…. Iar străbunicului îi mai zicea lumea ”Brăduțul”. Era mai înalt, cred că de-acolo îi venea porecla. Purta mustață. A trăit până în ‘86, când eram clasa a II-a, dar îmi aduc aminte vocea lui, și felul lui de-a fi. Avea 80 de ani când a murit, era născut de fapt în 1907. Ce-mi aduc aminte de el, e că lucra cu străbunica mea; avea vite, oi, pe care le îngrijea. 

Locuiau foarte departe de vatra satului, Sudeal. Locul a fost ales de părinții străbunicii sau de bunicii ei, nu știu care au fost primii care s-au stabilit acolo și când. Dar pentru ei, care erau crescători de animale, acela era locul ideal – ca să iasă la pășune de-acolo, doar deschidea poarta și ieșea vaca-n pășune. Vacile din sat trebuiau să mai urce kilometri ca să ajungă acolo. Și era un loc fain și pentru ei. Era o mică comunitate. Trei case erau acolo. În copilăria mea, mai era locuită casa lui Netea. Fetele lor mergeau la școală, știu că le-am cunoscut și străbunicii. Și mai era încă o casă, dar acolo nu locuia nimeni, decât așa, sezonier, vara… 

Casa a fost construită cândva prin 1920-1930, dar, uitându-mă pe niște țigle, am văzut că scria 1912. Ce știu sigur, e că materialul din care a fost făcută casa a fost luat de la o moară de la Bistra, care s-o demolat și, din lemnele acelea, au construit casa. Deci e mult mai veche… Am înțeles că gajdul a fost construit mai nou, prin anii ‘60-‘70. Probabil că a fost altul înainte și apoi poate l-au modernizat. Apă aveau acolo… Era o fântâniță aproape, de unde aduceau apă pentru animale, iar pentru băut, pentru ei, de la un alt izvor. Cărau apa cu gălețile din zonă. Foloseau și apa de ploaie pentru spălat. Aveau un scoc și, când curgea pârăul, se spălau hainele (și curgea destul de des). Când ploua mai mult, venea apă. Creșteau câte trei vaci, cam așa, și 20-30 de oi. Și porci, și găini. Și mâță. Și cățel, și câini de pază. Chiar aveau câini zdraveni.

În jur era livada (unde se făcea și fân), cu pomi fructiferi, și mai aveau niște locuri mai la vale, care, pe vremuri, se arau.

Ei au fost în colectiv chiar și cu terenurile de acolo, dar nu li s-a luat casa, au rămas în continuare cu casa, le-au înscris în colectiv. La noi n-a fost așa barbară colectivizarea ca-n alte părți, dar au fost obligați să se înscrie în colectiv. Acum am recuperat grădina pe care o aveam, în jur de 2 hectare, și fânețele din zonă, în jur de 1 hectar jumătate de teren.

 Mormintele lor sunt aici, lângă casă. Acolo, era obiceiul ăsta, să se înmormânteze oamenii pe locul în care aveau casa, că ei fiind în afara satului, era complicat să aduci decedatul până la cimitirul din sat. Și vecinii au mormintele tot lângă casă.

Cei care apar cu numele Bendriș pe cruce, sunt străbunii, stră-străbunicii. Adică părinții străbunicii mele Uleana, Bendriș Maria și Ion. Dar pe ei eu nu i-am prins în viață. Bunica a murit în 1977, cu un an înainte să mă nasc eu. Iar străbunica Uleana, din ‘86 până în 2014 a fost văduvă. A murit în 2014, la 98 de ani. Născută în 1916. Trăiau mult oamenii…Acolo, mediul era bun, aer curat, fără stres și sălbatic… Aveau și ei grijile lor cu animalele, că se stresau pentru ce nu ne stresăm noi acuma. Adică motiv de stres găsești oricum.

Uleana a murit în sat, dar am dus-o Sudeal, fiindcă a fost dorința ei; străbunicul era deja înmormântat acolo. Ne temeam să nu se întâmple iarna, dar a fost așa, primăvara, prin mai, a fost o zi faină. A urcat preotul, cu dascălul, cu toată lumea  la înmormântare. Și-am mers cu o grămadă de oameni, a fost foarte multă lume.

Avea 98 de ani și până la 95 a fost independentă. Acolo a stat, se descurca. Vara stătea acolo, iarna mai cobora. După ce a împlinit 80 de ani, am rugat-o să coboare în sat, dar oricum, e ceva. A fost lucidă până la 95 de ani, era perfect lucidă, dar după aceea a început bătrânețea, semnele bătrâneții au avansat.

Au avut un singur copil, pe bunica mea, Anisia Haja, căsătorită Tamba. Între străbunica și bunica era diferență de 16 ani. A născut-o tânără și, după aceea, alți copii nu a mai avut.

Bunica mea, mama Sia, a avut șase copii, trei băieți și trei fete.Trăiesc toți, iar bunicii mei au murit de curând. Bunicul meu, Tamba Nicolae, în pandemie, la 82 de ani. Și bunică-mea a murit cu un an și jumătate-doi, înainte. Tot în jur de 80 de ani avea. Au fost longevivi. Adică, cu unele probleme de sănătate, dar au dus-o înainte. 

Tata Niculae (bunicul dinspre mamă), din familia Hujdeț, a fost cioban și el. Când era tânăr, după război, a lucrat în secuime, la un IAS pe undeva. Știu că avea Ordinul Muncii, că-și punea decorația în piept și după Revoluție. Adică, își făcuse treaba bine.

 Când eram în generală, vara mergeam câte-o săptămână-două, la el, la stână, cred că în trei ani am fost pe la Răstolița, pe undeva. Plecau vara la munte. Era un loc la Fântânele, pe la Răstolița, fain era pe-acolo. Mi-a făcut bote de-alea cu măciucă, sculptate, din lemn de frasin. Lemnul de frasin, dacă-l freci cu un postav de lână, se lustruiește, și lucește, de zici că-i dat cu lac. Deci chiar interesant. Le-am păstrat așa până după ce-am terminat liceul și apoi au dispărut, nu știu cum… Îmi aduc aminte că, acolo, la stână, cânta foarte fain la fluier. Știu că într-o dimineață, chiar m-a impresionat. Nu știam că poate cânta chiar așa de bine. Începuse să cânte și era chiar fain. Era o dimineață așa de senină, acolo-n munte, liniște, se auzeau fluierul, oile, păsările. Am așa o imagine faină, când îmi aduc aminte de el. Da, erau de învățat multe. Ne și punea la treabă, dar nu genul exagerat. Așa, ca să simțim și noi cum e viața de stână și să vedem și partea faină. Ne punea să mai dăm în strungă, să mai aducem apă, să mai ajutăm la câte-o treabă. Mai mergeam cu oile cu ei ziua, ne mai trimitea la întoarcere… Da, fain, plăcută activitate. Acolo era o stână din lemn, care era principală și, lângă coșarul oilor, aveau cobere. Coberul e-un adăpost, ca un pat acoperit, care se poate muta. Era ca o targă, dar era închis, ca o cutie cu capacul ridicat, în care puteai să dormi, aproape de animale, că, dacă se întâmpla ceva peste noapte, să poți să ieși, să vezi dacă vine ursul, sau se putea ca oile să se sperie și să rupă porțile, să plece, trebuia să fii pe fază. Acolo am văzut prima dată un lup care a luat o oaie vie. Chiar a plecat cu ea, au mers câinii și au salvat-o. Era încolțită un pic, dar tehnica lupului era de a o prinde de gât și de a fugi cu ea. N-o duce pe sus, că n-are putere lupul să ducă oaia. Ursul o duce, dar lupul o forțează cumva, de fuge ea.

Mama mea a avut cinci frați, iar tatăl meu a avut tot așa, încă cinci frați. Familii numeroase. Tata mai avea încă o soră cu care era frate de pe mamă și de pe tată și, după aceea, mai avea încă patru frați, care erau numai de pe tată. Familia tatei era familie recompusă, cum ar veni. Au divorțat. Cu toate că asta era ceva mai rar pe vremurile alea… Nepotrivire de caracter, după doi copii. După aceea, a mai avut patru. După ce părinții tatei au divorțat, sora tatei a rămas cu mama( bunica Viorica), iar el a mers la bunicul meu, la Nechifor, la Hoander. Și după aceea, tata a mai avut încă patru frați. Două fete și doi băieți.

Părinții mei s-au ocupat cu agricultura, cu ce-au învățat și ei de la ai lor. Noi suntem trei copii. Eu și două surori, Cosmina și Voichița. Toți am mers la școală. Soră-mea mijlocie este acum educatoare, la Târgu-Mureș, sora mai mică lucrează la Vodafone, în Anglia, iar eu fac grădini. Am făcut facultatea de silvicultură la Brașov și sunt stabilit în Brașov, dar vin des aici. Îmi place în sat, spre deosebire de sora mea, Cosmina. Văd o diferență mare între noi. Ea a trăit mai mult în lumea de după Revoluție, doar așa îmi explic schimbarea. Cu toate că a trăit aici, am lucrat la fân împreună, în aceleași locuri, ea n-are așa atracție, să spună: „Mă, vreau să mă întorc!”. Ea se simte bine acolo, și a zis că oricum nu se mai întorc în România. E căsătorită, au și doi copii, au cetățenie britanică. Ei n-au o problemă de-asta, legătura cu Dumbrava nu mai este așa strânsă. Eu, dacă m-aș duce acolo, aș sta cu gândul: „Oare, ce-i pe la Dumbrava?” S-au detașat. Eu nu știu care-i mecanismul, că așa a fost în acei ani. În sfârșit, acum este alegerea fiecăruia.

Pentru noi, acolo sus, viața era foarte frumoasă. Făceau bunicile mâncare bună. Îmi amintesc de o prăjitură de post, cu nuci, aia chiar nu mai știe nimeni s-o facă, care arăta ca un chec. O făcea mică și creștea mare. Dar după coacere devenea negricioasă, deși era doar cu nucă măcinată, nu avea cacao. Mai punea în ea și câte un miez, dar cum o făcea, nu știu. Era bună oricum și era de post, și nu mai știe nimeni cum se făcea. De aia chiar îmi pare rău. Și-o amintesc toți din familie, dar nimeni nu mai știe cum o făcea… Era interesantă, că eu îi vedeam aluatul, era deschis la culoare, galben. Poate era și ceva făină de mălai, nu-mi dau seama, dar când o scotea era neagră. Ziceai c-a pus cacao în ea. Cred că nuca îi schimba culoarea, dar așa, într-un mod ciudat. Sau când mergeam la cosit, de pe la 5 seara, când eram aproape de terminarea bateriilor, avea niște plăcinte foarte bune, un pic mai groase și mai dens aluatul în ele, dar în același timp erau moi, care mergeau cu lapte acru. Și, la fel, mai știe cineva cum se fac alea? Nu mai știe nimeni… Dar prăjitura aia, mă impresiona așa culoarea ei, cum a obținut culoarea? Prin coacere?!

În visele mele, asta am: să mă întorc acolo, pe deal, unde-am copilărit. Dar, o să vedem dacă se și întâmplă.

Casa-i făcută din lemn acoperit cu lut, și văruit cu albastru. În perioada Imperiului Austro-Ungar, am înțeles că se obișnuia a se vopsi în albastru numai casele românești. Am aflat acest lucru de la un avocat din Brașov, că nici eu nu știam. Cică ungurii și nemții puteau să-și facă casele cum voiau: verde, roșu… Românii erau obligați să și le vopsească în albastru, pentru că le era mult mai ușor autorităților să identifice unde-s românii, mai ales pentru taxe; ca să poată face o diferență între populațiile din imperiu. După ce am aflat, trecând prin secuime, m-am uitat atent la casele vechi – unde-au stat unguri sau sași, nu-i niciuna albastră. Adică, ei aveau voie să și le facă în orice culoare, dar nu alegeau albastru pentru că nu voiau să se amestece cu românii, considerați populație inferioară. Deci, de-aici albastrul, de la casele vechi.

Dar să mă întorc la familie. Străbunica a prins ambele războaie, bunica, pe cel din 1939. Au plecat în refugiu. De la Brăduțu’, străbunicul, am găsit un livret militar. Nu mai știu unde e… Era cu o poză de-a lui, când era tânăr, cu mustața un pic mai mare decât mi-o aduceam eu aminte. Și, efectiv nu știu unde e. Avea el în casă, într-o ladă, o lupă cu care citeam și nici acelea nu mai sunt, nu știu unde-au dispărut, nu știu ce s-a mai întâmplat, dar îmi amintesc poza lui în uniformă miliară, și livretul care era scris în limba maghiară. Deci a fost înrolat în Armata Austro-Ungară. Cred că a fost din al Doilea Război Mondial, dar era în maghiară și chiar nu am înțeles.

Bărbații din familie nu au fost implicați efectiv în tragedia de la Podășel. Probabil unul dintre motivele pentru care au ales să locuiască acolo, departe de sat, era și acela ca să fie feriți de necazuri. Și părinții mei, până să ne naștem noi, au stat acolo, în cele două camere. Și-apoi au luat casă acolo unde locuiesc acum, doar că au făcut alta. Însă, după ce s-au căsătorit, cinci-șase ani, au stat Sudeal.

Povești din război ne spunea tata Niculae, care avea un talent deosebit de povestitor. Ne spunea că și-a ascuns un pistol automat nu știu pe unde, altul nu știu pe unde, și tot a zis că ni le-arată, dar n-a mai apucat.

La înmormântarea lui, chiar asta am zis: ”Măi, a murit tata Niculae, și puștile de care zicea el că le-avea ascunse prin munți, nu ne-a arătat unde-s”. Acuma ruginesc pe-acolo. Dacă nu erau ruginite deja. 

Se spune că ultimul zimbru viu, care s-a văzut în România (înainte să fie aduse în rezervațiile din Hațeg sau din Neamț exemplare din Polonia, pentru repopulare), s-a văzut aici, pe Mocearca (zona dintre Morăreni și Dumbrava), prin 1800 și ceva. Acolo era pădure de stejari, pe vremuri. Am aflat de la proful meu de istorie, în generală, și eu n-am luat chiar în serios, dar, mai târziu, la facultate, un coleg mi-a confirmat că văzuse într-un atlas de vânătoare. Acum la Râpa, dacă ne uităm în dreapta, sunt păduri de stejar, care cred că-s rămășițele de la o pădure mare, care acoperea cândva toată zona.

Zona de fâneață arăta altfel când erau cosite locurile. Asta-i important, că dacă-i locul pășunat, plantele n-apucă să facă flori și semințe, și să se perpetueze. Dacă-i cosit, de obicei, apucă să înflorească, că fânul se scutură, se împrăștie semințele, iar în anul următor se regenerează. Dar unde-i pășune, se fac doar specii de graminee, ca gazonul sau trifoiul, și cam atât. În fânețe, numărul de specii e de ordinul zecilor și poate chiar mai mult, dacă ne referim la plante. Că mai sunt ciuperci, mai sunt altele…

Cum e acuma, e vegetația specifică, nu-i nimic adus, nu sunt specii invazive, cum găsim în alte locuri. Deci încă e vegetația autentică. Acum, aceasta tinde spre orice loc lăsat necultivat. În timp, în sute de ani, se transformă în pădure fără să faci nici o intervenție. Acum, în prima etapă, apar spini, porumbar, păducel; la protecția ăstora cresc plopi, salcie căprească, mesteceni. Și următoarea etapă – stejari, fagi, brazi, depinde de etajul de vegetație. Da, tendința naturală asta e. Natura se reface. Fără intervenția umană, într-un final, totul s-ar împăduri.

Diversitatea speciilor în fânețe e cu atât mai mare, cu cât terenul e cosit în modul tradițional – o dată pe an sau de două ori. Dacă era teren mai slab, se cosea o dată sau dacă era secetos, nu mai puteai să cosești. Dar complexitatea speciilor într-o fâneață e dată de faptul că-i lucrată corespunzător sau nu.

Dacă-i pășunat, atunci se pierde. Iar dacă se cosește intensiv, de trei-patru ori pe an, la fel, aceeași problemă. Plantele nu mai apucă să-și facă semințe, să se înmulțească. Și-atunci se intervine artificial, se seamănă… Dar aici, încă este conservat. Asta vreau să spun, că activitatea omului are impact și în diversitatea speciilor într-o fâneață.

Eu cred că dumbrăvenii ar trebui să se întoarcă în sat. Munca în agricultură nu mai seamănă cu ce era acum 20 de ani. Eu am prins perioada când cositul se făcea manual. Nu era încă mecanizat. Acum, fânul, cositul, adunatul, balotatul, aproape că nu mai faci nimic manual. Faptul că poți să faci agricultură, fără să te epuizezi fizic total, ar putea să atragă lumea, fiindcă agricultura va fi mereu necesară. Până se inventează inteligența artificială, care să facă mâncare din nimic, din aer, mai trebuie să cultivăm, să creștem animale.

Tehnologia în agricultură nu-i rea. Se poate trăi din agricultură. Dovadă fiind cei care au rămas aici și au ferme de animale, de vite, de oi, sau cultivă terenuri pe suprafețe mari… înseamnă că funcționează. Adică, nimic nu funcționează, dacă nu te interesează, dacă faci anapoda. Eu zic că și agricultura este un mod de a-ți câștiga pâinea. Mai ales datorită faptului că oferă și alte oportunități. Fiind zonă faină, mai poți construi pensiuni, agroturism, care ar putea să meargă. Și, fiind zonă izolată, cred că are un avantaj, față de Valea Prahovei, unde-i nebunie. Poate sunt oameni care vor altceva, cum ar fi să asculte greierii seara… Nu pretind să meargă la cluburi după aia. Acum ar fi posibilități pentru cine are idei. Nu e cel mai bun pământ la noi, dar nu e nici cel mai rău. Deci, se poate. 

De exemplu, mai jos de casă, noi arăm și punem, de obicei, cartofi. Acolo este pământ negru, iar avantajul este că, fiind pădure, pe vremuri s-a acumulat humus de pădure, din frunze, din lemn, care s-a putrezit, și-n mii de ani s-a format un sol bun, care-i bun pentru agricultură pe suprafețe mai mici. Dar dacă vrei să mănânci cartofi bio, de-acolo îi mănânci. Să vă povestesc o întâmplare legată de cartofi. Luam din piață, din Brașov că erau ieftini. De ce să mă mai car eu cu cartofi de la Dumbrava la Brașov. Și n-am dus ani de zile. Și-odată, maică-mea a insistat: ”Hai, să-ți pun o plasă de cartofi. Hai, pune-acolo o plasă de cartofi”. Când am făcut cartofi, măi, da’, ce-i cu ăștia. Că eu eram obișnuit cu un alt gust de cartofi. Iar ăștia chiar aveau gust. Îi zic unui coleg. ”Îți dau niște cartofi, și-mi spui și mie ce gust au. Dar ce poate să aibă, ce gust? De cartofi. Hai, măi, să-ți dau, să vezi”. Pe urmă l-am sunat și l-am întrebat: ”Ai gustat cartofii? A făcut nevastă-mea piure și numai sare trebuie să pui, nimic altceva… Au tot ce trebuie acolo”. Probabil era un soi mai vechi de cartofi, care avea gustul ăsta și nici nu se foloseau chimicale, erau cu îngrășăminte naturale, cu gunoi. Astea sunt lucruri pe care lumea le poate aprecia și poți să ieși în față cu ele pentru cine vrea să stea la Dumbava și să desfășoare o activitate care poate să-l țină aici.

Apropo de tinerii din Dumbrava, prin 2007-2008, am făcut Turca mare, foarte frumoasă. Unii mai eram încă studenți, eu eram deja absolvent. Dar eram de vârste apropiate. Până atunci, o făceau numai bătrânii. Noi am făcut și cu dans popular, și cu fetele colindătoare, și cu tot ce trebuia. Cu banii primiți, am făcut joc la Cămin, am plătit ceterași să cânte dansuri populare. Am încercat să mai organizăm și altceva, să vedem dacă mai interesează pe cineva după aceea, dar n-a mai fost nimeni.