Dumbrava

Eu, Gabor Garofița din satul Dumbrava, comuna Vătava, născută în anul 1936, 30 iunie, vreau să vă fac cunoscut din viața și din timpurile trecute, de când m-am născut. Eu sunt de 86 de ani, născută din părinții Ceugea Gheorghe și Lucreția. În Dumbrava am fost doi frați, Ceugea Aurel și Ceugea Garofița. Am făcut școala în Dumbrava. A fost foarte greu și cu mâncarea, și cu hainele. Mâncam mămăligă rece, pup pe sobă, nu erau dulciuri, nici un fel de bomboane. Era doar ceva ca macaroanele, așa îi ziceau „rahat de urs” și era ceva ca un cartof, miere de pitiocă, altfel nu erau dulciuri pentru copii. Haine nu aveam, umblam desculți și dezbrăcați, cărți nu aveam, aveam tăbliță și mergeam cu traista în spate, scriam cu cretă, ștergeam cu buretele. Am umblat 4 ani la școală, căci numai atâta s-a făcut în sat. Când am fost de 9 ani, am mers la Colăcei, căci așa era obiceiul, toți copiii mergeau la Colăcei, de la prima casă din sat, cu o traistă în spate, și toți strigam; „Colăcei!” Toată noaptea nu dormeam și de dimineață strigam: “Colăcei! Dă-mi colacu’, că mă ia dracu! Dă-mi covrigu’, că mă ia frigu’!”.

Se dădeau mere, nuci și covrigi făcuți în cuptor. Nu se dădeau bani, nici altceva. Veneau și țigani de pe sate și eram foarte mulți. La fel se umblă și acuma, dar se dau numai dulciuri și bani, nu mai dă nimeni mere sau nuci. Mi-a făcut mama o trăistuță de lână. Cât am fost eu de mândră cu ie, căci nu se găseau materiale. În copilărie, am fost la școală, la Colăcei și la Bere. Ce era Berea? Se împărțea satul în două. Tineretul își alegea o casă din sat unde se făcea joc pe la sărbători, două zile și două nopți. La Crăciun, Anul Nou și Bobotează. Când era pe la miezul nopții se aducea mâncare și băutură. În prima noapte aducea feciorul și în a doua, fata. O parte erau suseni, o parte, joseni, care unde voia să meargă. Mi-a dat mama o lopășăl în mână și am mers cu Ciotă Ionaș în primul an, în al doilea cu Bendriș Vasile, Gabor Tolomei, Bendriș Artimon și Gabor Maxim, și așa s-or petrecut sărbătorile. Se făcea joc în toate sărbătorile și duminicile. Era o salcă lângă pârâul Șuțului și acolo făceam joc, în izmene și desculți, și femeile cu catrință, și în poale, și desculțe. Era un muzicant lângă moară, Buruș; el le cânta cu cetera întotdeauna. 

Nu era niciun venit de nicăieri. Băieții mereau la oi, pe câte un rând de haine, nu le dădea nimeni nici un ban. Eu mergeam la Reghin cu Anuca Straia și cumpăram ceapă cu 50 de bani legătura și o duceam la Deda, la piață, și o vindeam cu 1 leu. Mergeam cu desagii în spate, pe șosea și desculță, vai de capul nostru, că nu aveam bani de nicăieri. Nici lăptărie nu era, să vinzi o litră de lapte. Mama mergea la Râpa, la gară, tot pe jos, cu ceva lapte, ce-avea, căci nu avea niciun ban de nicăieri, nu era pensie, nu era niciun venit. Mâncarea era slabă și nu se găsea să cumperi. Numai ce producea omul. Mâncarea de bază erau mămăliga, brânza, zama de șălate, de fasole și de cartofi. Eu mă duceam la buna, mama tatei, și îi suceam tăiței, de-i făcea zamă. Nu erau tăiței de cumpărat. Am crescut cum am putut și am trecut din rău în mai rău. A venit timpul de căsătorit și am făcut tocmeală. Am fost la popa, cum era rândul. De la popă am venit pe la părinții soțului, care aveau în casă o mamă bătrână. Casele erau cu pământ, paturile cu scânduri bătute pe poșumbă. Bâtrâna era în pat. Patul era cu paie. La picioarele patului era o găină albă, parcă și acuma o văd. Soacra o băgat mâna sub găină și o scos un ou. L-au făcut papă în tigaie. A pus pe masă tigaia, să mâncăm amândoi. A trecut timpul și am făcut ospățul. Ospețele se făceau acasă. La fiecare, seara, se făcea steag. Venea tineretul la steag. Mireasa avea oamenii ei, mirele, ai lui. Dimineața era ospățul când veneau și chemătorii, care umblau din casă în casă și chemau: „La ospăț să veniți, care puteți! La ospăț, la veselie și la astă cununie!” Dimineața, au venit mirele după mireasă cu chemători, nănași, și încă vreo câțiva, și am mers la biserică, la cununie. Mergând spre cununie, o venit cine-o venit și mi-o luat nănașa, că era chiabură și, până am ajuns la biserică, a venit alt om de nănaș și ne-a cununat popa. Pe urmă am mers acasă la mire. Și a început petrecerea. Au fost puși la masă oamenii mirelui, iar după miezul nopții au venit oamenii miresei, adică, călimărenii. Și a început cinstea. Nașul mare, care a fost și naș de botez, a cinstit o sută de lei și nașa o brășma galbenă. Primul care a fost lângă nănaș, Sorlea Nichifor, a dat 75 de lei, al doilea, Straia Vasile, 35 de lei, Straia Grigore tot așa, până s-au gătat de cinstit. S-o cinstit 5000 de lei, cu care s-o plătit cheltuielile noastre. Mâncarea ce s-o pus pe masă erau cucorăzi tăiate și zamă care se servea în farfurii și o jumătate de kilogram de țuică. Aceea a fost tot și s-au veselit toată noaptea, s-a cântat găina și s-a petrecut întruna. În familie era mama, tatăl mirelui, un băiat și o bunică. În timp, am fost gravidă cu un băiețel, care mi-a murit. Bătrânica toată ziua vorbea singură și blăstăma, zicând: „ Dă, Doamne, când s-o destupa, să iasă o claie unul după altu’! Dă, Doamne, o coșearcă să iasă ca mațuri pe toate ulițele, să se mire de ea, când s-o destupa! Aruncă-i, Doamne, în cer și, când or pica jos, praf și pulbere să se aleagă!” Eu am fost foarte supărată, și am blestemat-o: „Așa să-i ajute Dumnezeu când o muri!” Dar când a murit, mi-a fost milă de ea și m-am urcat în pod, unde era ea, și am făcut mătănii ca să o ierte Dumnezeu. 

Am lucrat foarte mult. Mergeam la fân, la Remetea, circa 3 kilometri pe șosea, cu desagii în spate, cu mâncare, cu badocul cu zamă în mână, și furcă, și greblă în spate. Mâncarea era foarte slabă, nu era pâine, făcea mama soacră mălai în cuptor, frământat din făină de mălai, în covată mare, pus în tavă și băgat în cuptor. Și asta era mâncarea. Duceam ceaunul și făină, făceam mămăligă, boț și topcit. Aceasta era mâncarea de bază. Am mai avut o fetiță. Mergeam cu ei la câmp, și lucram foarte mult și eu, și soțul. Mi-a dat tata zestre boi și oi. Casele erau foarte vechi. Soțul a adus piatră mare, să facem casă, căci atunci nu era ciment. Și a adus de la Remetea stejari. Am mers și eu cu el. Era iarnă și omătul mare. Rupeam zăpada cu picioarele, încălțată cu opinci și cu cioareci. De la genunchi în sus picioarele erau goale, ude, te miri că de ce sunt bolnavă. Când au fost toate adunate, socru’ și cu un frate mai mare, Marian, nu ne-au lăsat să facem casa decât dacă o împărțeam cu fratele cel mic. Soțul a spus că așa nu se poate, că noi avem copii. Când se va căsători și el și va avea copii, nu vom încăpea. Dar înainte așa era, două-trei familii într-o cameră stăteau grămadă, mai țineau și mieii când fătau oile, sau vițeii. Casele erau cu pământ pe jos și animalele urinau în casă. Mâncam toți laolaltă cu mâna mămăliga cu brânză, care se punea pe mijlocul mesei sau se punea lapte în ceaun, se punea jos, în mijlocul casei, și roată pe lângă el cu o lingură, mâncam pe rând. Eu am avut o grădină de la părinți și ne-am hotărât să facem acolo casă. Și soțul a adus din nou alți bolovani și alți stejari, neajutat de nimeni, căci celelalte au rămas acolo și au făcut ei casă. Prin sat erau case bătrâne și multe erau cu paie, din lemn. Și erau pline cu stelnițe (ploșnițe). Și toată noaptea nu dormeai, că te mâncau stelnițele. Trebuia să dormim cu lampa aprinsă. Nu era lumină electrică, numai lampă cu petrol, ori motorină. Noi am venit aici și ne-am făcut casă. Mai întâi am făcut grajduri și într-unul am stat noi, până am făcut casa. De la socri am venit cu doi copii. Nimic altceva. A zis tata-socru că dacă am lucrat, am mâncat. Am venit aici, am lucrat și am crescut copiii, am făcut casă și tot ce ne-a trebuit. Aici, în grădină, străbunica mamei a avut un fecior care s-a căsătorit și a avut trei fetițe. Mama lor, care se numea Vasiica, poate că nu se înțelegea bine cu soțul, că a plecat în Moldova. Bărbatul ei s-a dus la Idicel, căci acolo era un vrăjitor, îl chema Constantin, care să o facă să vină înapoi și i-a făcut vrăji și a adus-o înapoi. A venit pe târș din Moldova într-o dimineață la o casă din mijlocul satului, în fața casei era venită pe târș din Moldova, peste munți, peste văi. Nu se știe ce-o fost, că omul ăsta avea cai și mergea in toată joia la Reghin, dar într-o zi a venit de la Reghin, a mers în casă, s-o pus pe un scăunel și o murit. Spuneau oamenii că nu i-ar fi plătit vrăjitorului și vrăjitorul o făcut vrăji să moară omul. Femeia lui s-a măritat după unul de la Râpa, îl chema Ionică, pe ăsta l-au găsit spânzurat în casă. În iarna aceea, au aprins casa, că au zis că să nu mai stea nimeni în ea, că e grădină fără noroc. Fetele s-au căsătorit și ele. Bunica mea, Gafta, s-a căsătorit cu moșu Vanc, Tonu, dar nu a mai vrut niciuna să mai stea acolo. Străbunica mea a aprins casa și a rămas grădina goală, fără casă, până când am făcut noi casă și, pentru că aveam doi copii, tatăl meu a zis că să facem și la el casă, să aibă fiecare copil câte o casă, acolo la el să fie pentru fată și la noi, pentru fecior. Și am făcut. Numai că nu a fost așa, că fata s-a căsătorit după un băiat care era singur la părinți și avea casă. Părinții mi-au murit și casa e goală. Între timp, s-a ivit la vânzare o casă cu teren bun și am cumpărat la băiat acolo, căci mamei tot așa îi trebuia să luăm în altă parte, că aici nu-i cu noroc. Am făcut casă și acolo, casă mare, cu etaj. S-a căsătorit și el la rândul lui, a avut două fete, dar a murit și el când avea 47 de ani. Au rămas soția cu fetele, dar nu ai ce face, asta e soarta de la Dumnezeu. Fetele s-au căsătorit, au copilași, stau împreună, o duc bine, au mașini, au serviciu, le e bine. Numai de mine este mai rău, căci sunt singură, bolnavă, bătrână foarte, și nu știu când o veni ziua și ceasul.

Dar eu sunt Gabor Garofița din Dumbrava, toată lumea m-a cunoscut și toate satele, când au auzit de Garofița, au știut cine este, căci alta nu a fost, numai eu, eu am vândut înghețată 30 de ani, am mers prin toate satele cu căruța la târguri și baluri, peste tot. 

Înghețata o aduceam de la Reghin cu soțul, cu căruța. De la Bodorianu. Am fost angajată sezonieră. Primeam înghețata facturată la kilogram în butoaie de lemn, cu gheață, în care era un vas de metal unde era pusă înghețata. Toți copiii erau pe lângă mine și strigau „Dă-mi și mie!”, iar eu o puneam în cornet.

La noi, de obicei, pe la Rusalii, se ținea o petrecere mare la marginea satului, unde este un rât. Și de prin sate, veneau oameni cu jocuri, se strângea lume multă, toți în costum național, dar de vândut nu era nimica. Duceau femeile apă cu ulciorul la oameni ca să beie, era Bendriș Irimie, om sărac cu copii mulți, care scotea o masă acolo, ducea apă, oțet și păhare și făceau cu oțet și cu apă o băutură pe care o vindeau la oameni. 

Când stăteam la socri, soțul meu mergea la lucru și când venea acasă, se așeza în colțul mesei și scotea bani și îi dădea lui tată-su, mie nu-mi dădea. Eu nu aveam nici de un sopon la copii. Veneam la părinți și ceream un ban, că de la socru nu ceream.

Când plângeau copiii, făceam un ciur de mămăligă, strâns în mână, dat prin brânză și le dădeam să mănânce. 

Bunica mea, mama mamei, făcea sopon din toate mortăciunile. Bunica lui tata mergea la Rafila Bâtii cu ouă și făcea săpun de față. Cu bunica aceasta mergeam la Rafila Oprii, cu un braț de găteje, cu trăistuța cu grăunțe și ne făcea cocoși, adică floricele de porumb și dădeam vamă din grăunțe. Ne-a făcut și tata meu ciur după aceea și ne-am strâns toți copiii în ocol, pe lângă el, și ne zicea să râdem, ca să înflorească cocoșii, iar noi râdeam pe lângă el. 

Părinții mei au fost cojocari. Tata tăbăcea piei albe, și cu lână și fără lână. Albe cum e spuma laptelui. Mama făcea cojoace, pieptare tot albe, cusute tot cu mâna. Făcea modele cusute cu mătase. Foarte frumoase, pentru femei și bărbați. Am lucrat și eu cu ea, am cusut modele pe pieptare și cojoace, am cusut la mașină și am brodat din materiale, am făcut tot felul de modele. După ce m-am căsătorit, le-am făcut la toți în familie, i-am făcut fratelui soțului pieptar lung, cu șire, cusute tot de mine, cămăși și de toate. Căci mă pricepeam, dar nimeni nu mi-a mulțumit. Am lucrat 10 ani și n-am ales nimica. 

Dar Dumnezeu ne-a ajutat și ne-am făcut de toate. Am făcut grajduri prima dată, ne-a fost greu, căci nu se găseau materiale. În grădină am făcut cărămizi, am adus țigani de la Monor, pe Carol cu femeia lui, și au făcut cărămizi. Am adus pământ din ocol, de la părinții mei, le-am făcut și le-am ars tot acolo. Toamna am făcut casa. Nu aveam bani, boii i-am vândut, dar s-au gătat. Am băgat pe Poli de la Glăjărie să ne clădească casa. A venit, dar acuma trebuia să-i dăm niște bani. Am cerut de la vecini, dar nu am primit, ne-a dat Boțeanu Ion 100 de lei, de i-am dat-o la meșter, dar la săptămână a cerut să i-o dăm înapoi și nu aveam de unde, ne-o dat părinții. Noi aveam scroafă cu 8 purcei și un godin mai mare. Într-o dimineață, când ne-am sculat, scroafa era moartă și din purcei numai unul a rămas și godinul. În acesta ne-a fost nădejdea. Dar Dumnezeu ne-a ajutat, am ridicat casa, am acoperit-o: două camere, verandă, cămară, bucătărie și subsol. Am băgat curentul, am făcut poartă de fier la drum, garduri de-a roata tot de fier. Am fost tineri și am lucrat tot felul. Am ținut vite, oi, porci, cai. Dar s-a făcut Colectivul și am lucrat și mai mult. Soțul a lucrat cu caii și la Colectiv, iar când nu putea el, mergeam eu. L-au pus casier, după aceea merceolog, cu lemnele. A adus muncitori, care au tăiat lemne la Hurdagașu și în alte părți. Le-a dus la joagăr de la gară pe vagoane le-au trimis unde au avut comenzi. Banii erau ai Colectivului și lor le plătea Colectivul după cubaj. Iar soțul plătea oamenii. 

Eu, Garofița din Dumbrava, eram de 7 ani când o început Războiul al doilea și au dus toți bărbații în război. Numai tinerii mai curajoși care au fugit prin păduri, cu vite și cu oi au mai rămas. Au mers în Făget, o pădure mai aproape și au stat ascunși acolo.

Șuieră un tren în gară, dar nu șuieră să stea

Că șuieră să mă ia

Trenule, vagon de blană, toată lumea te blesteamă

Te blesteamă mândra mea

Căci m-ai depărtat de ea

Mama cu părul cărunt

Te blesteamă cel mai mult

Te blesteamă trei fetițe

Care mi-au fost mai drăguțe

Și ne-au dus din gară-n gară

Până ce ne-au scos din țară

Și ne-au dus la Țărigrad

Acolo ne-am înșirat

Cu ochii la comandanți

Ne-au înșirat pe patru rânduri

Și eu tare-s pus pe gânduri

Mă gândesc la viața mea

C-o să treacă ca roua

Când dă soarele pestea ea.

Noi, copiii, am rămas cu mama și un frate, Ceugea Aurel, care era cu patru ani mai mare. Au venit nemții peste noi și ne-au ocupat, s-au așezat prin căși. Ziua, noaptea, au plecat la război. Un neamț tot mă lua în brațe și îmi dădea câte o pungă de bomboane, spunea că și el are doi copii acasă. Noi stăteam cu mama, cu bagajul pregătit. Într-o seară a venit o scrisoare de la fratele mamei, Vanc Ion, ce era la război. Mama citea scrisoare și plângea și era scris în scrisoare 

”Soră dragă, viața mea 

e ca frunza pe-o nuia, 

vine vântul și o ia .

Soră dragă, aș vrea acum , 

să te colind de Crăciun, 

tu să-mi închini cu vinars, 

eu să-îi spun de-al meu necaz, 

pe unde-am fost și câte-am tras”. 

Aceasta a fost ultima scrisoare de la el. A murit. A fost în fruntea frontului și a călcat pe o mină. L-a aruncat în aer peste stâlpul de telefon și a căzut jos tot bucăți. Acolo s-a prăbușit. Au rămas soția și o fetiță în leagăn. Aici la noi, ne-au ocupat nemții, oameni buni. Au stat cu noi în casă, tot ne-au arătat că vine războiul peste noi. Au venit apoi rușii și ne-au ocupat și au intrat peste ei. Ei au fugit prin pădure și pe unde au putut, prin Făget, unde erau și tinerii noștri. Când i-au prins, le-au luat hainele și bocancii din picioare, i-au legat de fagi cu mâinile la spate și i-au lăsat acolo. Rușii, popor păgân, au luat tot ce le-a fost în cale. Au luat vite, oi și tot ce au găsit, în Rusia a fost dus. 

Tata s-a întors după câțiva ani. Un frate al lui, Ceugea Simion, a murit acolo. Și un frate de-al mamei la fel. După ce a venit, tata s-a îmbolnăvit de tifos, boală grea. Nu am scăpat bine din război, că a dat foametea mare peste noi, căci a fost o secetă mare și nu s-au făcut bucatele și am dus-o foarte greu. Erau și cotele mari și, de la batoză, mergeai cu mătura acasă. Totul era manual. Nu era mecanizat. Se secera cu mâna, arăturile se făceau cu plugul tras ce animale, arai, semănai, grăpai, prășeai, foloseai îngrășăminte numai de grajd. Bunicul meu ducea snopi de grâu acasă și, în șură, îi bătea cu îmblăceii. Pe urmă îi dădea în vânt și ciuruia cu ciurul. Mergea cu sacul la moară și aducea făină să aibă de mâncare.

Pentru treierat, era o batoză trasă cu cai. Oamenii secerau cu mâna, făceau snopi, făceau corcoleți și clăi, și le duceau acasă. Se mergea cu batoza la fiecare care avea de îmblătit. Era trasă de doi cai, pe urmă se da grâul prin ciur, care îl alegea, și se ducea la moară. Era o moară în sat, moara lui Modin și era la Râpa altă moară. Mergeai cu sacul în spate de-ți făcea făină, veneai acasă și cerneai printr-o sită și din aceea făceai pâine, plăcinte, pupi pe sobă. Erau multe de făcut. Fiecare avea cuptor acasă. Aluatul era făcut în casă, pâinea era cum e catranul de neagră și nici așa nu se găsea de cumpărat.

Mai demult erau femei cu coadă, erau strigoi, care umblau noaptea în pielea goală. Doi bărbați au mers la moară, la Râpa și, mergând pe cărare, au întâlnit două femei care jucau. Au trecut pe lângă ele și le-o fost frică și le-a zis: ”Spor în joc!”, iar ele au răspuns: ”Spor la fărină!” și au mers mai departe. Apoi făina aceea era cu mare spor, era să nu se mai gate.

Bunicul meu a fost poștaș. Avea o botă și pe botă făcea semne. Ducea ziare. 

Bunica, mama tatei, a născut mulți copii și vii, și morți. Nu a fost la doctor niciodată. Când avea dureri prin burtă, înmuia făină de grâu cu lapte dulce și o punea pe burtă. 

Eu, până ce m-am căsătorit, am umblat numai cu opinci. Îmi trecea noroiul peste picioare, căci pe drumuri era numai noroi. Când m-am căsătorit, mi-a dat o verișoară doi șoșoni. Și atunci am scăpat de opinci.