Dumbrava

Sunt născut pe 14 mai 1964. Pe mine m-a făcut mama în casă, pe surori le-a făcut în partea de sus a grajdului. Jos erau animalele. Acum acolo ținem oile.

 Am fost șase frați, patru fete și doi băieți. Sora cea mai mare 74 de ani, e bolnavă și rămasă singură pe Valea Petrișului.

 Tata a fost cioban. Am fost la oi până când am terminat clasa a VIII-a. A fost o vară foarte ploioasă, a plouat de pe 15 iunie până pe 15 septembrie. Nici grâul nu s-a făcut. Atunci am zis că nu-mi mai trebuie oi. Am fost cu oile în Bradu Ciont, în Scurtu, în Căpățâna, în Drăguș. Adunam oi multe, am avut și 1000 de oi. Aveam turma CAP-ului, plus oile oamenilor. Eram 10, 12, 14 ciobani, mai plătea și o slugă. Acum nu mai sunt ciobani, nu mai are cine face brânza. Acum duc oile mele la Vătava. Cei de acolo le îngrijesc foarte bine, dar brânza nu e bună. Cât a trăit, tata se ducea el să facă brânza pentru noi. După ce a murit tata, am mai ținut 25-30 de oi, acum am 17. Am zis că o să țin doar zece de acum. Nu avem nici cui să le dăm. Începem să renunțăm la ele. După vara aia, deși am zis că nu mai merg, m-am mai dus să îl ajut pe tata.

Am terminat treapta I de liceu, clasa a X-a la Deda, iar după aceea m-am dus la profesională. Am învățat cojocăria și am lucrat la Reghin, la Remetea, vreo 13 ani; pentru primărie am lucrat patru ani. După revoluție, cojocăria nu a mai mers. Acum aruncăm și pieile, și lâna. 

Mergeam la Gledin, pe la Monor, pe la Friș, pe la Roștior și dădeam avans pentru piei. Le cumpăram pentru primăvara următoare. O piele era 150 de lei și carnea era 8-10 lei kg. Pentru vaci, la țărani litrul de lapte e plătit foarte slab, kilogramul de carne e plătit foarte slab. În schimb, după ce ajunge pe piață, e foarte scump. Puțini își permit să mănânce carne de vițel și greu o găsești. Dacă e vițică, e 8 lei kg viu, și la tăurași 13-14 lei kg viu. Îl faci de 100 de kg și când vine cumpărătorul nu îți dă toți banii. Găsește să zică ceva.

Am avut 16 vaci, acum mai am opt. 

Eu, pe nevasta mea, am cunoscut-o, la Vătava, la joc. Și cânta socrul meu. Am luat o fată la joc, dar nu știam cine e. Atunci ea a zis că se duce la tăticul, am întrebat-o cine e, și mi-a zis: ”ceterașul”. Am vorbit vreo doi ani cu ea. Ea era la școală la Târgu Mureș, eu lucram la cojocărie, la Reghin. Am citit-o eu că nu îi plăcea în oraș. Eu mă gândeam că rămâne fratele meu acasă, dar el își găsise o fată pe la Deda, singură la părinți. Eu aveam alte intenții. Voiam să rămân în oraș, că eram văzut bine, nu mă gândeam că o să se termine cojocăria. Lucram la Dumbrava, pe lângă program, 1000 de piei. I-am învățat pe fratele meu și pe un nepot de pe Valea Pietrișului. Au lucrat amândoi o perioadă cu mine. Eu am făcut școala profesională la Târnăveni, trimis prin cooperație. Pe ei i-am trimis la Timișoara, am suportat eu toate cheltuielile. 

Am doi copii, în Târgu Mureș amândoi. Fata este asistentă ATI la spitalul mare, iar băiatul a terminat facultatea, e inginer la Electrica, la București. A lucrat din perioada facultății. Băiatul vine și mă ajută mereu, când are timp. Fata e mai domnoasă, iar ginerele e tot din sat.

Am rămas acasă eu și soția. Încă țin de serviciu, că am puțină vechime. De vreo 20 de ani, fac pază pe la barajul de la Răstolița. Anul trecut ne-a luat o firmă păcătoasă de la Brăila. Nu ne-au plătit vreo trei luni, suntem în tribunal cu ei, cred că nici vechime nu am, un an, cât am lucrat la ei. Am fost vreo 20 de oameni. Înainte de Paște le-am spus că nu mai merg. Mi-am scris demisia. 

Eu am rămas în casa părintească. E făcută din lemn. Am renovat mult. Am scos niște lemne foarte puternice de stejar înfundat cu fag, foarte lat și cioplit din secure. S-a muncit foarte mult. Am ajuns să îi apreciez acum, atunci fiind tencuită, cu lut, cu pleavă, nu am văzut ce fel de lemne erau. Dar renovând, am văzut. Mă gândeam că e putrezit, dar era sănătos. Tata ținea cont cum și când se taie lemnul pentru construcții. Acum, oricând îți trebuie lemnul, mâine îl taie, poimâine îl aduce. Înainte, se tăia lemnul numai în perioada de iarnă, după ce cădea frunza, și în lună veche, în lună plină. Dacă era în lună nouă, se zicea că va fi mâncat de carii. Până în august nu tăia nimeni lemn să facă casă. 

În urma unei probleme cu stomacul, m-am apucat și de îngrijirea albinelor. Popa Ionică a avut un nepot, Moraru, medic la Cluj. Am fost cu un naș de-al meu, care avea și el probleme cu stomacul. Mi-a zis că am ulcer. M-am dus la Reghin, la maistrul Preda, și i-am povestit problema mea. M-a trimis la un doctor de la Șimleu’ Silvaniei, Pușcaș, specialist în remedii naturiste. Am tăiat un vițel și i-am dus pulpa din spate, caș, doi litri de țuică. M-a dus maistrul la Șimleu. M-a ținut două săptămâni acolo, numai ceaiuri mi-a dat. Mă lăsa să plec în oraș, la spectacole, la filme, dar nu aveam voie să mănânc nimic, doar să beau ceaiurile de la el. După două săptămâni numai cu ceaiuri și biscuiți, m-am întors cu trenul. În tren, la Gâlgău, a urcat o bătrână și s-a așezat lângă mine. Mi-a zis că sunt beteag și că am fost la Pușcaș. Și m-a întrebat ce mi-a dat. Bătrâna mi-a zis că nu o să-mi treacă doar cu ceai și m-a sfătuit să tai o oaie grasă, să topesc seul și să beau în fiecare dimineață două linguri. Mi-a zis să-mi fac și o tinctură de propolis cu pălincă doar dintr-un fruct, iar după 14-15 zile să beau câte 40 de picături cu o jumătate de oră înainte de masă. După aceea, trebuia să iau două linguri de seu, dar nu l-am putut bea. Așa m-am apucat de albine, pentru că am umblat peste tot să găsesc propolis, dar atunci lumea îl arunca. M-am dus la bătrânul Șuler. El știa ce era propolisul, îl aduna. Știa că e mai scump decât mierea. 

Când era tata cioban, aveam multe oi. Se împerecheau foarte repede și, înainte de Crăciun, aveam câte 10, 15, 20 de miei. Dacă erau mieluțe, tata nu le tăia. Dar în anul ăla s-a nimerit ca toate să fie mieluțe. Am tăiat una și am topit grăsimea. Am pus sare în ea și am început să beau. Mi-a ajuns seul până în august, când, de obicei, începeau durerile. Dar nu m-a mai durut deloc.

M-a pasionat și taxidermia. Am împăiat păsări, animale. Aveam un colț cu animale împăiate în casă, de la sticleți mici, la cocoși de munte. Am avut și barză, dar nu aveam voie. Eu am găsit-o bolnavă și am împăiat-o. Când lucram la meserii, a venit cineva de la București la mine acasă și a văzut-o. Am plătit 3000 de lei să o autorizez. Erau două salarii pe atunci. Și pe cocoșul de munte am avut autorizație. Adunau foarte mult praf. Le aspiram de trei-patru ori pe an. Umblam după ochi, să arate cât mai natural. Trebuia să rămână doar pielea. Le umpleam cu vatelină, rumeguș și lână. Băgam formol în cap și în oasele care rămâneau. La animalele mai mari fierbeam capul, îl curățam și îl tratam cu formol. M-a învățat un bătrân de la Reghin. Am avut un căprior, i-am luat capul după ce l-am fiert, și l-am dus într-un mușuroi cu furnici mari, negre. A doua zi era tot curățat. 

Tata ne-a povestit multe despre sat ăi despre neamul nostru, spunându-ne că nu am fost chiar nimeni, dintr-un neam slab, că altfel, noi nu aveam de unde să știm. Se zice că neamul ăsta ar fi fost Ranja înainte. 

La Revoluția din 1848, oamenii au stat ascunși prin păduri, pe la munte. Stră-străbunicul, care avea opt-nouă ani, a făcut foc pe zăpadă, dar zăpada era mare și focul s-a stins. A început să plângă, crezând că o să moară. Între timp a sunat goarna că se pot întoarce acasă. 

Din neamul nostru, au murit zece bărbați în Podășel, la monument. Când i-a adunat să îi împuște acolo, 36-40 de bărbați, se zice că au folosit două cartușe, unul din față, unul din spate. Tata spunea că ar fi un manuscris la biserica de la Săcal, în care se arăta că totul s-ar fi întâmplat în februarie 1849. Unul dintre bărbați, care era din rudele noastre, era mai mic fizic. Când i-a împușcat, i-au pus să își facă groapă. El fiind mai mic, cartușul i-a venit peste umăr. Când au căzut ceilalți, a căzut și el. Se purtau înainte pantalonii ăia de lână, cioarecii, albi, lungi și creți, să fie lejeri. Și erau încălțați cu opinci, și le-au luat opincile după ce i-au împușcat. Urma să vină cineva să-i îngroape. Când au plecat, s-a sculat de jos și nu a venit în sat. S-a dus la Săcal și i-a spus preotului ce s-a întâmplat. Preotul era omul de încredere și de nădejde în sat. De multe ori, preotul era și învățător. 

Tata a fost în război cu nenea Toader Borșan de la Batoș. Când a murit tata, nenea Toader era la azil și a venit aici. Nea Toader l-a plâns cu vorbe pe tata. Apoi a venit la înmormântare și Tudorel. Au fost prieteni buni. Când eram tânăr, tata nu a putut să meargă la nunta lui Tudorel, la Liviuța, și m-a trimis pe mine. 

Tata a fost cioban, 65 de veri a fost la oi. Brânza pe care o făcea tata mirosea foarte frumos. O făcea cu cheag natural. Când tăiam mieii, tata mă punea să caut stomacul bun, găseam cheagul și îl scoteam. Învârteam stomacul, îl spălam, spălam și cheagul, îl băgam înapoi în stomac și, din trei-patru stomace, făceam una. O umpleam cu lapte dulce de oaie sau de vacă și puneam sare, o legam și o puneam la uscat. Dintr-un stomac făceam câte 170-180 de kg de brânză. Era 100% natural. Brânza era un aliment de leac, cu o felie de caș te tratai dacă aveai probleme cu stomacul, și avea miros de iarbă proaspătă și flori de câmp.

După ce m-am căsătorit, nu l-am mai lăsat. A avut probleme cu prostata, chiar după nunta mea. L-am dus la Târgu Mureș și l-a operat. După operație, profesorul Nicolescu de la Mureș, a zis că n-a mâncat o carne de berbec, de când a fost la stână. Tata avea o oaie de patru ani, care îi era dragă. Am tăiat-o, și am dus jumătate domnului profesor, acasă. I-am mai dus doi litri de țuică, urdă, brânză. După aceea, când am ajuns la spital, mi-au cerut buletinul. Cel de la poartă mi-a zis să mă prezint de urgență în biroul profesorului, care mă aștepta, speriat, că i-am adus carne de vițel. Pe vremea aceea, tăiatul vițeilor era interzis și se pedepsea cu închisoarea.

Părinților mei le-a fost greu, dar nu s-au gândit niciodată ce să ne dea de mâncare. Mergeau la batoză și, de multe ori, le luau tot grâul pentru cote. Atunci se secera cu mâna, duceai snopii la batoză și te alegeai cu pleava. Când aduceam șapte-opt saci acasă, credeam că e mult grâu. 

Tata zicea că suntem o generație de oameni nebuni, că nu mai avem timp să ne întâlnim cu sora, cu fratele, nici cu prietenii. Ei mâncau carne o dată pe lună. Îmi zicea că dacă mă duc noaptea la muncă și nu dorm, o să mor fără vreme, nu de bătrânețe. I-am dat dreptate. Am două surori în Pietriș și două în sat, aici. Ne vedem rar. Tatăl și unchiul meu se căutau de cinci-șase ori pe zi, până să paralizeze unchiul. Tata a fost și în război, și în lagăr. Unchiul era mai tânăr decât tata cu 11 ani. Tata a murit la 86 de ani, a făcut infarct. 

Acum mă gândesc că sfaturile lui erau bune. Băiatul meu a moștenit calmul lui și al socrului. Eu am fost mai iute. Din partea fetei, am doi nepoți: un băiețel de șapte ani și o fetiță de patru ani. Nu s-ar mai duce de la noi, când vin la colăcei. Pe mine mă strigă Grigore și pe nevasta mea, Milea. 

Dumitru Toderic, poreclit Buza, e cunoscut ceteraș. În vară, a venit cineva din Ungaria și l-au luat pentru ceva jocuri bătânești, care la noi se pierd. Când eram în clasa a VIII-a, într-o zi a venit tata acasă și mi-a zis să merg cu Viorel Vlaicu și Emil Hoandăr să bag ceteraș. Asta a fost înainte de postul de Crăciun. De apucarea postului se făcea joc, o zi și o seară, se făcea și la mijlocul postului, de Sfântul Nicolae. Și mai erau trei zile de joc: de Crăciun, de Anul Nou și Bobotează. Erau cinci zile și cinci nopți de joc. Până m-am căsătorit eu, se făcea turcă, umblam cu ea prin sat și adunam banii.

La Vătava, profesorul Pantelimon mai făcea dansuri. A încercat un profesor să continue, dar nu mai e ce a fost.

Chiuiturile bărbaților la jocuri. Se începea jocul la cămin de la 13, 14 ani, ”să stăm bere” se spunea. Înainte de a se construi căminul cultural, jocul se făcea în casele mai mari din sat. Mergeam la biserică în ziua de Crăciun și era concurență care ceteraș cântă mai bine. Se începea jocul cu De-a lungu, un joc cu pași rari. Mai demult, conta și cine începe jocul. De obicei, era un bărbat însurat cu nevasta lui, oameni de frunte din sat. Se mai certau, dacă nu le convenea cine a început jocul. Se plătea ceterașul pe vară. În fiecare duminică se făcea joc după slujba de la biserică, sub salcie, pe deal. 

De-a lungu: „Drag mi-i jocu’ românesc/ Dar nu știu cum să-l pornesc/ De pornit l-aș porni bine/ Dar mă tem și mi-i rușine/ Și-a râde lumea de mine.”

„Dragu mi-i cu cine joc/ Că miroase-a busuioc/ Dragu mi-i cu cin’ mă-nvârt/ Că miroase-a fân cosât”.

Când începea Învârtita, era alt ritm. Atunci chiuiau cu rândul, cine știa, se apropia de ceteraș.

„Mândrulucă, mândrulucă/ Fă-ți gura o fântânucă/ Și buzele păhărele/ Eu să beau seara din ele/ Mândruliță de demult/ Ce mi-ai dat să nu te uit/ Ce mi-ai dat cu mâna ta/ De nu te mai pot uita”

„Ce ți-am spus mândruță ție/ Că nu-s om de omenie/ De-omenie eu am fost/ Când am fost tânăr și prost”

Dacă voia, un fecior putea să chiuie, să își bată joc de o fată. Dacă era isteață, îi chiuia înapoi. Apoi se jucau bătuta, sârba, târnăveanca.

„Cine sârba n-a juca/ Să-i moară ibovnica/ Cine sârba n-a ciui/ N-are aici la ce veni”

„Sârba-i mare fete n-are/ C-o murit de gălbinare/ Numai una-o mai rămas/ Și-aia-i galbină pe nas”

Apoi se juca Târnăveanca. Se juca și în cerc, bărbătește ca sârba, și pe perechi, față în față.

„Târnăveanca știu juca/ Pita n-o știu frământa/ Pe lopată n-o știu pune/ Numa’ legată c-o funie”

„De m-aș vedea spânzurat/ Deasupra mândrii la pat / Să se rupă funia-n trii/ Să pcic în patu’ mândrii/ Să se rupă funia-n patru/ Să pcic să se rupă patu’.”

Mai era Mureșanu, un joc bărbătesc cu bătute. Se prindeau de mână, în cerc și se bătea la podea. Ceaunul, care era tot o bătută bărbătească, dar cu chiuituri împrumutate de la alte jocuri. La Cățeaua, cel care conducea, cânta melodia specifică și avea o curea în mână. Ceilalți trebuiau să zică ce zicea el; dacă nu ziceau bine, le dădea cu cureaua. Este un joc satiric. La fel și Capra. 

Acum se pierd unele obiceiuri. Mai suntem puțini cei care știm să facem Turca. Totuși, în fiecare an, se mai găsesc tineri care încearcă să ducă tradițiile satului mai departe.