Dumbrava

Deși ne numim Vlaic, ni se spune Hoandăr. Mai demult, în neamul nostru, era un fierar, pe care ungurii l-au poreclit Hoandăr, iar porecla s-a dus la toată familia. Ăla era om mare, așa zicea moșu’. Așa a rămas vatra asta, valea lui Hoandăr. 

Petrea lu’ Mănăilă e altă vatră. Mănăilă a fost tatăl moșului meu și al unchiului. 

Oamenii se mai „înțepau” și rămâneau porecle. Cum e vecinul Ion Cățălaru. Avea mulți căței și așa i-a rămas numele. La noi în sat toată lumea are poreclă. Cum a fost și Săndel Bocoș, dar îi cheamă Tamba. Lui Bendriș Vasile i se zicea Condrate. Lui Maxim i se zicea Brăiuș, pe ei îi cheamă Vlasa. Lui Nechifor i se zicea Căciulă.

Nouă ne zicea Ciorcu. Lui Grigore, strămoșul, îi ziceau Canceu. Unchiul George a fost Holan și era Rânja. Holan a venit de la casa bătrânească, unde erau doi frați, iar tatălui lor i se zicea Holan. Pe Hodoroagă îl cheamă Griga, de fapt. Mai era Ceugea, avea un câine și îi zicea numai Pufi, și așa i-a rămas și lui numele.

VIOREL: În septembrie fac 65 de ani.

IOANA: Eu fac 56 de ani. Aveam 16 ani când am venit aici în ’83, când ne-am căsătorit. Eu sunt din Lunca, județul Bistrița, peste deal de Sebeș. Năstăsia care a fost aici la Ionica Straii, era vară de-a treia cu ticu. Mama lui Viorel s-a întâlnit cu Ticu la târg la Monor, în septembrie. Ea zicea că nu găsește o fată. În trei săptămâni am făcut ospățul. 

Acum avem trei fete, care trăiesc în Anglia și trei nepoți, care știu românește. Dar fetele nu vor să se mai întoarcă. 

Pe vremuri era un obicei foarte prost. Dacă ajungeai la 18 ani, erai fată bătrână și nu te mai lua nimeni la joc, stăteai în fundul căminului. Erai în frunte dacă aveai până în 17 ani. 

La o săptămână după ospăț, tata l-a trimis pe Viorel la oi, la Apalină, și eu am rămas cu socrii aici. A venit mama cu Năstăsia și mi-au arătat o poză cu el. În poză nu mi-a plăcut. În aceeași poză mai era un fecior care tot umbla după mine și nu-mi plăcea. Am crezut că el e. Am zis cu jumătate de gură să vină și, dacă îmi place bine, dacă nu, nu. Și mi-a plăcut. Când au venit la mine, el era în haine naționale. 

La noi s-au purtat haine naționale. Și ciobanii erau cu cioareci, cămeșă, cingătoare, cojoc, opinci. La biserică mergeam în haine naționale, la joc la fel. 

La oi a stat vreo trei săptămâni, apoi a venit câteva zile acasă. Venea sâmbăta, că duminica mergeam la biserică. Le-am dus pască și am rămas acolo, să-i ajut. Și în Scurtu am stat; umblam câte o săptămână cu oile, și el făcea căpițele de fân. Acum se lucrează altcumva, se fac baloți, dar numai pământ găsești în baloți.

Între cele două sate, cel de unde vin eu și Dumbrava, nu sunt diferențe așa de mari. Doar că acolo nu era colectiv, dar de lucrat, lucram tot mult.

VIOREL: Aici lucrai mai mult, că împărțeai două părți la colectiv, una îți rămânea ție. Să-ți rămână 100 de oi, lucrai pentru 300. CAP-ul avea 5 loturi. Noi am fost la oi, la particular. Făceam turmă de vreo 350 de oi. Veneam pe la Răstolița, pe Călimani, pe pășuni comunale. 

IOANA: Până când s-a stricat colectivul, nu am mai putut merge în Scurtu. S-a început barajul de la Răstolița, și nu i-a mai lăsat. S-a stricat și drumul. Se ieșea la Bistra până la Răstolița. Când mergeau la Scurtu, până la Gălăoaia veneau pe șosea, apoi treceau peste munți. Acum nu mai sunt turme, poate mai sunt două și nu mai merg în Călimani.

VIOREL: La Călimani sunt două turme: a lui Marin Tamba și a lui Ion Mera. Dar nu se mai pleacă în mai, în iulie merg. În 15 mai ne scotea din pășunile de la Răstolița. Trebuiau cosite locurile. În Călimani îi mai lăsa zece zile, că se făcea iarba mai greu, se cosea mai târziu.

IOANA: Atunci era o lege, umblai cu oile primăvara pe fânețele din jurul satului, până pe 20 aprilie. Apoi trebuia să trecem peste vârf cu turma, la Măncel, la Remetea, să se poată face iarba. 

VIOREL: În jur de 20 septembrie, veneam cu oile de la munte. Până la Vinerea Mare le treceam încoace, pe Piciorul Poiului. Când mergeam noi în munți, primăriile ne opreau garanție pentru eventuale pagube. Era o taxă pe care o opreau până pe 14 octombrie, să ne aibă la mână. Dacă nu făcea nimeni nicio plângere, pe 14 octombrie ne dădeau banii înapoi. Acum nu mai e nicio taxă, pășunile sunt cumpărate. Nu se mai cosește, că nu are cine. 

Avem pământ, dar l-am lăsat necosit, l-am dat de pășune, nu l-am vândut. Mai căpătăm câte un țap, mare lucru nu.

Toată viața ne-am petrecut-o la oi. Mi-a plăcut mult, deși am trecut și prin multe momente grele. Odată, în Scurtu, plecasem cu oile la păscut, dar am venit pe altă rută și am dat de urs. Ne-a luat o oaie, am mers și am smuls-o. Tea Ion (cumătrul Pufi) și Dănilă, au venit și ei prin pădure. Când s-au apropiat, au dat față în față cu ursoaica. Era deja nervoasă că pusesem câinii pe ea. Noroc că m-am dus în urma câinilor, că n-am știut că vin și cei doi. Era holcă (gălăgie) și apa era foarte mare. Nea Ion a dat s-o pălească în cap, să-i dea cu securea. Dar ursoaica s-a ridicat în picioare și, când i-a scăpat o labă după cap, l-a băgat sub ea. El a băgat mâna în gura ursoaicei, și atunci am ajuns și noi cu câini, și am dat-o de pe el. Dar mâna asta a fost lovită rău și prinsă. Dacă nu ajungeam noi, îl omora acolo. Dar Dănilă, ca omul neumblat, care n-o pățit de-astea, avea o dărabă de lemn în mână, dar a rămas rezemat de un brad, o-nlemnit. Câinii erau mulți și, una-două, l-au scos de acolo. Vai, ce pățeam toată vara cu ursoaica! Acolo așa a fost, toată ziua vedeai doi-trei urși. 

IOANA: Amu-s vreo 30 de ani, așa, să-l văd de foarte aproape, nu l-am văzut. Dar am văzut unul mai de departe, dădeam în strungă și ursul o lua pe coastă. Lupi, am văzut de foarte aproape, patru. Eram cu Viorel, mergeam cu oile prin pădure. El mai în față și eu rămăsesem în spatele lui. Avea Coja a lui Dina un câine negru, care stătea după mine. Toamna, prin pădurea de fagi era plin de mure, și eu mâncam mure. Stăteam între doi fagi, iar Viorel care era mai în față, suit pe o cioată, striga întrebând unde sunt. Eu îi răspundeam: ”Aici!”. Când m-am ridicat, mai întâi m-am gândit că văd câini. L-am strigat pe Viorel, că nu știam ce fel de câini sunt. Erau patru lupi și patru câini. Atunci am văzut că nu se tem lupii de câini. Dar nu se duceau de acolo. Până n-a venit Viorel să strige, n-au plecat. 

VIOREL: Atât de afurisiți sunt. Lupul nu îți face nimic, dar ursul, ursul vine pe tine. A făcut praf și pulbere oaia pe care am scos-o. Am mai scos doar câte un picior, au mâncat-o câinii. Am ajuns pe la 11 noaptea. Circ a fost. Eram cu Mera, cu Ion, și aveam doi băieți, pe Mircea și pe Viorel. Când ajungem la stână, alt circ. Tea Marian era acolo. El avea trei oi moarte. Veniseră lupii de pe la Vătava, de pe la Râpeni. Le-au găsit lupii pe toate trei. Nu avea câini. Lupul nu strică ca ursul. Le-am tăiat gâtul cu cuțitul, le-am luat pielea, am mâncat și noi din ele, și câinii. La munte se întâmplă multe probleme cu animalele. 

Într-un an, am avut vreo 900 de animale, aveam și mieii colectivului, vreo 400-500. I-am dus la Scurtu. Erau vreo șase ciobani și trei băieți. Toată vara, ne-au mâncat lupii vreo 40 de oi. Într-o noapte, lupii ne-au omorât vreo zece oi. A venit o haită de lupi de pe coastă. Pe una au luat-o și s-au dus cu ea, celelalte nouă au rămas acolo. Ursul ia una și pleacă, lupii omoară mai multe, că-s mai mulți. 

În alt an, am fost cu unchiul Nechifor, Tea Marian, Tea Dumitru, Emil și tata. Mă rânduiam cu Tea Marian și cu Emil. Într-o noapte, a mers ursul la ei și a luat o oaie. Ăștia l-au alungat, dar oaia au scos-o parcă. Era un urs foarte șmecher, dacă auzea câinii bătând, sta până se liniștea treaba. Ursul s-a băgat între ele și le-a strâns grămadă, toate sterpele colectivului și a mai luat una din alt colț. A călcat 20 și au rămas așa. Le-am tăiat, aveam abator la stână. Toată vara mai găseam câte una moartă. 

Mistreții nu atacă așa. La munte nu prea au ce face. Mai veneau la jir (fructul fagului). În Șiscău umblau câte 40-50 de porci, ca oile mergeau. Stricau cu râturile rădăcinile. 

Hoți nu veneau la stână, erau zile întregi când nu era nimeni la stână. Ne cunoștea toată lumea. 

IOANA: În doi ani, au fost numai Viorel și cu tata cu oile, și au mai băgat un băiat. În fiecare sâmbătă dimineață, la ora 4, puneam hamul pe iapă și mergeam după brânză. Mergeam până la Gura Săcului, de acolo lăsam forgonul, puneam șaua pe iapă, mă suiam călare și până la stână, pe ștrec. 

VIOREL: Calea ferată la Mocănița, aia e ștrecul. Era vagoneta de cale ferată. Se coborau lemnele de pe munți. Erau drucuri (vagon pentru lemne), platforme, erau două locomotive, una mergea pe două văi, și una mergea pe o vale, pe cea mai lungă de 30 de km. Erau oameni muncitori care le încărcau, era multă lume la pădure.

La oi e foarte greu. Trebuie să îți placă. Am mers cu desagii și 25 de km în spate, să duc mâncare pentru o săptămână, două. N-aveai cu ce să mergi dacă nu apucai Mocănița. Era trenul de ora 6, care venea la Morăreni. Dacă avea trenul întârziere, mergeai pe jos. Mocănița avea oră fixă. Nu erau mașini. Se putea merge cu mașina până Gura Săcului, dar mai erau vreo 15 km până în poiană. Trebuia să îi iei în spate. 

Coboram brânza cu caii. Veneam cu câte trei cai cu brânză pe ei, și legați de cozi. Dacă se loveau desagii cu brânza de brazi, spărgeau sacii, spărgeau cașul. Pe partea Călimanilor era mai ușor. Era mașina colectivului, care venea în fiecare sâmbătă. Te suiai în sat, te dădeai jos în Călimani. Aici era mai greu, accesul greu, cu caii, prin Răstolița. Așa ne-au învățat părinții, pe ei moșii, și cine a mai fost.

Viorel: Prin ‘67, mergeam cu carul și cu caii. Se mai spărgea câte o roată coaptă. Viața a fost grea la țară. Aveam o stână făcută din scoarță de brad, și acolo dormeam. Apoi am pus pânză, dar târziu, n-aveam cizme de cauciuc, purtam opinci. Și ne ploua. Eram tineri și nu ne păsa, ne pasă acum că s-au strâns toate. Făceam două strungi, acoperiș deasupra nu aveam, scoarță, dar nu rezista decât câteva zile, apoi ne mutam în altă strungă. Strângeam bugeagul (resturi de vegetație) pe două scânduri, acolo dormeam, ori pe niște crengi. Eram obosiți, mâncam nu mâncam, dormeam unde ne puneam. Acum au panouri solare, încarcă tot ce vor, telefon, radio. Noi aveam un fel de lampă cu petrol. Făcea un miros… mai puneam carbid. Se speriau câinii.