Dumbrava

Mă numesc Mera Ion, îs născut în anul 1953, pe 10 martie. Părinții se numeau Măriuca și Grigore. Grigore era de la Gledin, îi zicea ”A Gledinariului”, iar mama era din familia lui Erimia lui Canceu

Am fost patru frați – Valer, fie iertat, preot, a murit în 86, apoi eu, Mărioara, care s-o măritat în Gledin, și Gore, care e preot mare la Catedrală, la Timișoara, nu-i jucărea. În tăt’ anu’ vine la Dumbrava de Sfântul Ilie. Ori îl invit, ori nu-l invit, el atuncea își ia concediu și vine, îi place mult acasă.

Prima dată m-am căsătorit cu altă femeie, cu Tamba Măricica. Și-am avut o fetiță, a chemat-o Claudia, dar, când copilul a fost de 6 luni, ne-am despărțit. Doi ani am trăit cu ea. M-am despărțit de Măricica și vara m-am dus la oi, în Bradu Ciont, n-am mai vrut să lucru cu tata la dulgherie. Noi am lucrat mult timp cu tata, care era mare meseriaș. Că aveam eu niște probleme cu Măricica, în legătură cu pensia de întreținere pentru copii.

În 1978 m-am căsătorit cu Olimpia. 

În vreo șase ani, am avut patru copii: pe Adriana, Luminița,Valer, și pe Ovidiu. Ăștia o fost gemeni amândoi. 

Olimpia îi de-a lu’ Valeru lu Bocoș. Marius e cel mai mic. Da, Marius e și el gemănare. Olimpia o făcut pe Adriana, pe Luminița, pe Valer, pe Ovidiu și încă doi gemeni. Pe Ioana și pe Marius. Eu am fost foarte productiv. De când m-am însurat cu Olimpia am fost la oi, la colectiv, și am fost și la stâne particulare. Dar mai mult am fost la colectiv, am fost angajat, am și pensie. Trebuia pensie pentru copii. No, dacă am avut problemele-astea, cu familia…

Mie mi-a plăcut la oi. Am avut și oile mele, am fost și la colectiv, am avut, no. O fost bine. Am avut oi multe. Am fost prin Călimani mulți ani. Cu oi mi-am făcut casele, de la oi și de la vaci. Tot ce se vede aicea, îs făcute de mâna me’. Grajdurile, bucătăriile… Toate îs de lemn. Cât lemn am cioplit eu, că nu era drujbă! Manual… Am învățat meserie, da. Și era meseria când am învățat-o eu, era manual. Numa manual. Cu săcurea, nu era drujbă. Cu fierăstrăul de mână, cu joagărul sau cum îi zice. Îi zicea și bestia, că era mare. De-aia îi zicea bestia. 

Am avut ajutoare prima dată, când mi-am turnat fundația. Mi-am turnat fundația și-am făcut plăcile. N-am prea avut așa mulți oameni, nu erau oameni. Erau puțini. Atât am lucrat cu biata femeie, de ne gândeam că ni s-o dus mânurile, ia așa ni. Ni s-o lungit mânurile în jos, cât căram la betoane. Și cu targa, și cu viderii, și cu… Ei, dar eu am băgat în casă aicea niște cabluri de-alea aduse de la munte, di pe furnicare de-alea. Și-am băgat, mă, vreo trei rânduri, c-aicea-i o zonă în care se mai mișcă casele… Dar la mine nu-i mișcată nicicum niciuna. 

Și după ce o crescut ficiorii, apăi am mai scăpat un pic. Și am mai și făcut acolo, un etaj mai sus. Dacă am fost familie mare… Păi, eram opt. Cât o trăit buna, am fost nouă. Pe buna Șofrănică am îngrijit-o noi, aicea. De-a lu’ Bocoș. Pân’ o murit. Ea aici a stat mai mult. Prima dată parc-o murit socru Valer, după aia a murit buna și moșu Bocoș. Moșu Bocoș era umblat, el circula… 

În ‘89, după ce s-o stricat colectivul, am fost la oi, la Săcal. Am fost trei ani la oi, la Săcal. Am fost cu Pufi, cum îi zicem noi, cu tata lu’ Lăuruc. Și noi cum eram la oi, la Săcal, o zâs; „Mă’, s-o stricat colectivul, tăte saivanele se împart. Se împart. Familiile, ciobanii le împart, oamenii care vor să-și facă ceva.” Noi, nu. Dacă am fost la Săcal, n-aveam cum. Bine, dacă n-aveam cum, n-aveam cum. Ne-am dus pe-acolo, la munte, la săcăleni. Am tăiat lemne… Era brigadier Ion Covrig și era unu Barna, șăf de Ocol, de la Răstolița. Și au mers ei acolo, la munte. Încă ne-o prins o vreme mare, nu știu ce…în Compe, la Săcăleni. Ne-o prins o vreme mare. Și ne-am îngrămădit acolo, toți, câți am fost. Că am fost la marcat. Am zis eu către Tea Ion…. „Ei, amu-i rostu’, să cerem și noi ceva. Hai, mă, dă-ne și nouă, că ne trebuie o grămadă de lemne, ne trebuie una-alta, să cerem și noi ceva.” Ăștia, dac-au văzut că i-am tratat cu beutură, cu de-ălea, ne-au aprobat. „Domnule brigadier, ia, scrie, acolo sus că-i aprobat. Câte cinci………. la fiecare.” Ne-o și dat. Ne-o dat nu cinci, ne-o dat zăce. 

Căsuța și saivanul din Râmetea le-am făcut dintr-o casă, pe care am cumpărat-o de la o doamnă de la Lunca Bradului. Mi-o făcut rost Nechifor Hoandăr, adică o făcut relația între mine și doamna, Rina o chema. Aia avea o casă veche de12 metri incetori, cum se făceau atuncea. Așa am cumpărat-o de la doamna. Am adus-o cu Sandu de la Constantin, fie iertat. N-am putut aduce tăt, scândurile o rămas. Cu trailer de-ăla, așa. Și, când am fost în Deda, o, haide, o pușcat o roată din greutate. S-o dus băietul lui, ăsta, mic, Viorel, și-o adus de la Răstolița de la Ocol, altă roată. Și-am mers până în sat, în Dumbrava. Din sat, din Dumbrava, am pus două tractoare și trailerul și le-am scos până acolo, la târlă. Și-apăi acolo a rămas trailerul o săptămână, până le-am descărcat.

Terenul era al doamnei mele, al Olimpiei. L-a primit zestre de la Moșu’, de la socru. Da’ numa’ 60 de arii. Restul am cumpărat eu. Cam 11 hectare și jumătate am numa’ închis în grădina aia. Plus că am două hectare, de la Dumitru lu’ Cibotă. Două de la Bălți… Am teren la munte, la Remetea așa, să zic de tot, cam vreo 20 de hectare, cred. Vaci n-am multe: 12 vaci cu lapte și niște vițele. Vreo șase vițele. Nu-s așa gazdă.

Lucrez cu un ficior de-al meu, cu Valer. Anul trecut, am stat singur cinci luni și jumătate. Că m-o lăsat niște troagări de băieți. Nu îi spun eu ai cui sunt. M-o lăsat, și n-o mai vrut să meargă, și eu am vrut să caut un țigan. Ăla iară n-o mai vrut să steie de mine și numa opt vaci am avut de muls. Am făcut treabă foarte bună. Atâta brânză i-am dat lui Marius de-o vândut, de 60-65-50 pe kilogram. Cum era prețul.

Acuma nu mai facem brânză. Îl ducem la lăptărie, la Pietriș, cu un Jeep cumpărat de vreo lună. De-ăla Aba 4×4. E mai năltuț. Că cu de-astea mici nu l-am putut duce. Că sunt ogășii de-alea, și-am zis Doamne-ferește, dacă dă un puhoi de ploaie, n-ai făcut nimic. Nici cu ăla nu mai mergi atunci.

Numa’ o zis Ovidiu că vrea să-i schimbe lui Valer roțile, să-i puie de-alea mai…de teren. Sunt roți de-astea cu crampoane, alea merg orișicând, și pe vreme rea, și pe vreme bună. Acuma Valer îi singur acolo de sâmbătă. Mâine-poimâine vine după mine cu mașina. Vine, aduce laptele, vine-n Pietriș, mă duce.

Avem curent acolo, avem apă băgată, avem de toate. Am avut acolo 500 de oi pe-un timp. Da, le-am vândut, că ficiorii mi s-o împrăștiat, le-am vândut. Așa că am zis către ficior, către Valer, „Mă, hai, mă, stai mă, că-i păcat acuma să stric io vitele-astea, să stric vacile astea” Am avut și am niște vaci bune, de nu există. Foarte bune. Cu timpul, le-am selecționat, le-am pus la rând. I-am zis „Nu te mai duce nici într-o Germanie, în nici o străinătate. Stai, mă, că tot atâta câștigi.” „Păi, ce câștig?” „Tu câștigi mai mult? Ori acolo?” ”Dacă vrei să stau aici, trebuie să-mi ieu tractor”. Am avut un tractor înainte, cu care s-o accidentat. El n-o pățit nimic, că Dumnezeu l-o ferit. Când am ajuns acolo pe buză, așa mergea tractorul, cum ieșise din viteză, ca un broscoi, și când mai s-ajungă-n părău, s-o rupt în două de la roata aia, de unde-i bolta aia rotundă, s-a rupt în două și o rămas acolo.

Doamne, mulțam că-l văd aici și n-o pățit nimic. Și-apăi, l-am vândut la săcuime. O vinit și l-o încărcat pe trailer, și doi ani de zile nu ne-am mai putut cumpăra. Am avut treburi, probleme. Am zis către fecior astă iarnă: „Hai, mă, să ne cumpărăm un tractor de-ăla ca lumea!” „Cum vrei dumneata, ticule, na!” Ei, las-că dispun eu de ce trebuie. Cumpărăm. După ce-am cumpărat tractorul ăla, avem un fin la Bistrița, ni l-o segmentat, știi cum mere?! L-a pus la punct. Știi cum mere??? Ai de mine și de mine… Nici ceasul…. Așa mere… Am greblător, două cositori, două rotative, am disc, am plug… Ar mai trebui de-ăla de împrăștiat gunoiul, ar mai fi câte ceva…

Vara stăm cu ele acolo, iarna îmi încap în grajd la Valer. Îi grajd de 6 metri de larg și de 16 de lung. Nu se merită să nu le-aduc acasă. Că no, aș putea să le țin acolo, la saivan, da’ nu se merită să umbli de-aicea până acolo și dimineața, și seara în continuu, numa’ tăt să consumi. 

Aicea le ținem, pân-om avea mai multe. Dac-a face ficiorul mai multe, e treaba lui. Eu, cât pot, îl ajut, cât nu, nu. Cât nu mai pot, nu mai pot. 

Am fost bolnav astă iarnă. Mi-a amorțit o mână și-un picior la biserică. Mi-o amorțit, nu l-am mai simțit. Repede-o ieșit Lăuruc ăsta a lu’ Pufi și cu cuscru, cu Dumitru, m-o scos afară, m-o coborât, că eram la cor și m-o coborât și una-două o dat telefon Iacob după salvare. Și-o vinit și m-o dus prima dată la Reghin, apoi la Mureș. Mi-am revenit atuncea, până să ajungem la Reghin, dar nu chiar de tot. Era acolo un doctor de la Deleni, un doctor atâta de bun și-atâta de cumsecade. Și-a zis, „Nene Mera, dumneata rămâi, să mai povestim noi câte și mai câte.” Apăi mă întreba de când cu urșii, și cu lupii, cu ciobănia.

Acuma, eu am dat destul peste urși la Bradu Ciont, că veneau și la oi. Ne făceau pagubă, câte o oaie-două, ni le lua. Dar am avut câini buni, c-am fost și cu cuscru ista, cu Dumitru Dohotari. Am avut câini buni, vai de mine. Și am avut, când am fost odată pe la Fântânele, era un om de la Răstolița. George Beștelug îi zicea, era tata tehnicianului veterinar de la Brâncovenești. Ăla făcea Idiceliu, Brâncoveneștiul … Și tată-so, nu știu cum o fost de rând, că l-am tot băgat vreo două săptămîni la oi. Și aveam un țigănuș din Vătava. Și bătrânul s-o dus cu oile. Eu eram cu Lăuruc la stână. Nu erau atuncea telefoane. Fugea băietul, nu știu cât avea, vreo 10 ani, fugea băietul și striga „Haidați, mă, mai repede cu câinii, că o vinit ursul și ne-o luat o oaie.” Acolo ne-o arătat băietul unde, pe-un părău, acolo la Androneasa. No, când ne-am dus, ursul sub un brad mare, așa, pletos, numa’ rupea din oaie și le zvârlea și la câini. „Bă, zic, ce-i de făcut? Strângem câte-o grămadă de pietre și îl luăm cu pietre” și când o văzut că nu-i rost, noi ne-am apropiat de brad și pac, și dă-i, și când o răcnit de două ori, o lăsat oaia și-o fugit.

Nu ne-o fost frică. De ce să ne fie frică? Dar noi de ce-am fost ciobani? N-am fost ciobani de paie, c-am fost ciobani ca lumea. Apăi aveam multe cu urșii, și cu lupii aveam multe probleme. Și aici, la Râmetea, umblă. Anul trecut, în vară, de două ori mi-o fost în coșerul vacilor ursul. Mai am o haită bătrână, aia o făcut patru căței astă vară, da’ tăți o perit, numa o hăitiță o rămas. Aia, știi cum mere? La piciorul ursului, așa-l mână, de, pfai de mine și de mine! Îi tare bună. Băieții ăștia, când ni s-o dus, ai lu’ Tășnade, o zâs, „Uite, noi n-avem ce-i da de mâncare. Dacă vrei s-o oprești, oprește-o, dacă nu, n-am ce-i da de mâncare.” Și am oprit-o și-am grijit-o bine, da atâta-i de bună, de nu există. Și-amu cu aia mică se învăța și aialaltă. Să vezi ce se zvârle aia, mamă-n soare! Da ailaltă îi mai mare ca bătrâna, ca mumă-sa. No, și îi bine, cum îi. 

No, dacă avem pământ, avem și animale, avem, cu totul, la vreo 30 de hectare – 32 și jumătate. Mai scoatem și pe subvenție 4-500.000 de lei. Avem destul. Nu-i fermă mare, îi fermă mică. Dac-or vrea băieții ăștia să mai facă ceva… De-acuma-i rândul lor. Tot e bine dac-o rămas pe lângă mine. O fost duși în lumea asta și Valer, și Marius, și Ovidiu, și tăți o fost duși, și eu am cam rămas cu ciobănia și cu asta am rămas singur. Mă, zic, nu mai rezist, să mai țin oile, nu găsești slugi, nu, e greu…Nu mai ai cu cine să lucrezi. Mai bine mă ocup de niște vaci. 

Am ținut acum vreo doi ani, vreo nouă vaci, după aia le-am înmulțit, am ținut niște juninci. În 2020 am vândut oile. În Banat le-am dat. Omul ăla avea vreo 600-700 și o trebuit să-și facă mai multe, vreo 900-1000 de oi să-și facă. Să-și facă două turme mari. Ne-o convinit la preț, le-am dat cu hurta, cu toată treaba. Am avut și cal, numa cal, eu n-am ținut măgari.

Mai demult erau și măgari la stână. Eu am avut doi cai. Când meream la munte, în Bradu Ciont, puneam cai buni. Am avut cai buni, nu jucăree, la trăsură. Și încărcam aicea după tractor și-atâta duceau cât voiam eu. Până ajungeam la munte, mergeam cu caii. Și cu caii, și cu oile, și cu vacile și cu ce aveam noi. Și cu măgarii, căci cuscrul a avut măgari. Apăi, după ce ajungeam la munte, ne ducea un cumătru de-al nostru, Viorel ăsta Sorlea al Copilului. O avut o mașină bună, Jeep de-ăsta, de teren. O avut mai înâi IMS, cum se zice, IMS românesc. Mitsubishi are acum. O venit și cu ăla românesc. Cu ăla, cu ăla mergea de mamă soare, de nu se-ncălzea deloc apa din el. Păi 12 ani, tot el m-o transportat. 

Se făcea schimbul și-aduceam brânza jos, o dată la 10 zile. Nu era prea bine la o săptămână. Cam la 10 zile. Cam într-o lună făceai cam de trei ori transportul. Să nu fie nici așa scump transportul, să se merite, să ai material. Vindeam și pe bani, pe-acolo, pe la moldoveni, vindeam brânză. Veneau de-acolo. 

În Călimani, era mina aceea de sulf. Pe șeful de acolo, pe Tudoran, l-am știut bine, c-o fost la mine, la stână, de nu știu câte ori. Era un bărbat puternic. O vinit și aici în sat la noi, o vinit la cuscru, la Bașton. O vinit cu încă doi. Unul o fost un inginer, domnul Dromireschi și unul o fost Hăhăluță îi zicea. Ăla o fost bucătar. Șef bucătar acolo la mină, la Chietricea.

Le tăiam câte-un miel, le făceam boț, le făceam balmoș. Da, le plăcea, n-o fost bai cu ei. Mina s-o închis demult. Nu știu dacă mai sunt măcar paznici, da’ nu cred.