Dumbrava

Sunt fiul lui Victor și al Lucreției Griga, născut aici, în Dumbrava. Bunicii din partea tatălui sunt dumbrăveni. Tatăl mamei era din Idicel sat, iar mama ei era din Deda. Bunicul s-a însurat la 19 ani și apoi l-a luat în armată, la Alba Iulia. Avea un prieten aici, Vlasa Marian. Datorită lui a ajuns în Dumbrava. Aveau discuții referitoare la cei necăsătoriți, așa ajungeau dintr-un sat în altul. Așa a ajuns bunicul aici. La Idicel Sat nu știau oamenii de hoție. Dacă nu terminau de arat, lăsau uneltele și plugul în câmp. Lumea era cinstită acolo. Bunicul se folosea de obiceiurile de acolo și aici. Lăsa uneltele pe câmp. Și aveam un vecin, Gabor Ioan, slugă, om de încredere la părintele Popescu Ioan. Și umbla pe proprietățile părintelui, la Piciorul Poiului și observa ce se întâmplă. Era multă tufărie, raporta părintelui ce modificări observa pe teren. Știa și proprietățile bunicului. Dacă găsea unelte pe care le putea transporta, le aducea acasă. Dacă nu termina lucrul, bunicul le lăsa acolo. Nu îi păsa dacă se atingea cineva de ele. Bunicul era născut în 1906, iar eu pe 19 martie 1955. Bunicul din partea tatei era născut în 1899.

Tata a făcut patru clase, atât era obligatoriu. Mama a făcut șapte clase. În 1946 a fost secetă, în ’47 a fost foametea. Aveau cereale, n-a fost problemă, dădeau și împrumut 1 la 1. Alții au profitat de situație și dădeau 1 la 2. După ce s-a făcut recolta, au scăpat oamenii de foamete. Când făceau focul, cei care cerșeau, se uitau să vadă de unde iese fum, să știe când este gata mămăliga, să intre în casă. Gazda ieșea să vadă dacă e cineva în curte. Când punea mămăliga pe masă, deschideau ușa, cădeau în genunchi și ziceau bogdaproste. 

Tata a fost slugă la părintele Popescu Ioan. În ’40 a fost luat Ardealul de unguri. În septembrie au ajuns ungurii pe aici. Într-o zi, un individ urca drumul vechi care mergea pe Braniște, spre Podășel și scria cu creta pe porți ce se putea amplasa în fiecare loc. Ungurii erau obișnuiți să fie stăpâni, românii erau batjocoriți. Mama povestea de cineva care lucra la pădure cu boii, și a accidentat un bou, iar omul Baronului Banffy, care îl supraveghea, l-a pus în jug alături de celălalt bou, și l-a bătut. 

Când avea 14 ani, tata împreună cu tatăl lui, au fost cu vacile pe Dealul Râpii, iar individul care se ocupa cu pregătirea premilitară i-a găsit la arat. A mers la ei și l-a pălmuit pe bunicul. I-a luat cușma din cap, a mers în vârful dealului și, de acolo, a strigat să vină după ea, lăsând-o să cadă. 

Primăvara a mers la oi, pe la Lunca Bradului, lângă Tunel și Sălard. Printre ciobani, era și unul Rânja Ioan, care avea un frate, Tomuțu lui Cazac. Cel tânăr îl asuprea pe tata. Și tata a plecat de la stână, și a dat peste o familie care l-a prins. Și-au dat seama că a fugit de la stână. A reușit să fugă prin tufișuri. La Morăreni, în zona Drăgoiasa, a trecut o turmă de oi și s-a ținut după ea. La Bilbor a observat o coloană de tehnică militară. Se apropiau de graniță. Un ofițer ungur l-a luat la întrebări pe tata. El a zis că e cu oile din față, dar a rămas în urmă și a fost crezut. Mai târziu, a ajuns în preajma pichetului de grănicer unguresc. În zonă, se practica plutăritul. Era stăvilar, numit popular ”hait”, care prelua apa și, când era pluta curmată, la pâraiele mici, dădeau drumul la plută pe apa mai mare, până ajungea în râul Bistrița. 

În armată am fost în zona Rotunda, aproape de izvoarele Bistriței. Era trecere făcută de unguri peste munte, către Bistrița, în localitatea Șanț, și acolo am văzut urme de hait (stăvilar).

Referitor la tata, s-a apropiat de pichet, a ajuns într-o groapă și a urmărit ce se întâmplă. Își făcuse plan și, când nu a observat nicio mișcare, a ieșit din groapă, a țâșnit la hait, și a reușit să treacă de cealaltă parte. Vizavi era o casă cu târnaț, unde stătea o femeie, care l-a observat. Tata s-a ascuns în altă groapă, iar femeia l-a chemat la ea, și l-a descusut. Moșu’, bunicul meu, fusese la cosit acolo, iar femeia îl cunoștea. Tata a stat o săptămână acolo, fiindcă aveau nevoie de cineva la oi. Era un sergent major care mergea la ciobani la muls și l-a luat la întrebări. Sergentul era spion român, circula până în Târgu Mureș și știa de coloana armatei ungare, care trecuse granița. Datoria lui era să îl ducă pe tata la Borca, în Neamț, unde era batalionul de grăniceri, să îl predea. L-au trimis direct la Vatra Dornei, unde trebuia să spună că în ziua respectivă a trecut granița, nu înainte cu o săptămână. După șase luni a fost o razie prin oraș și l-au depistat după îmbrăcăminte. L-au dus la poliție. Și ei l-au sfătuit să spună că în ziua respectivă a trecut granița, dar nu a întâlnit militari pe drum care să îl cerceteze. L-au ținut de vineri până duminică, fără să-i dea de mâncare. L-au amenințat cu moartea, au scos pistolul să îl intimideze să mărturisească adevărul. Aveau dreptul să îl împuște din cauza legii marțiale. A scăpat până la urmă, i-au făcut carnet de refugiat. A ajuns la un regiment de artilerie din Iași. S-a întors în sat după război, în ’47. Unii refugiați mergeau mai jos de Târgu Mureș, și treceau granița. Se făcea și contrabandă, se organiza trecerea graniței și într-un sens și în altul. 

A ajuns în Vatra Dornei, într-o localitate către Mestecăniș. Era un proprietar de teren care avea stână sus, pe munte, pe Giumălău. I-a dat tatălui meu în grijă stâna. 

În ’62 s-a făcut colectivul și eu nu înțelegeam de ce nu mai mergem primăvara la fânaț, la arători. Mama încerca să îmi explice de ce nu mai mergem la locurile noastre.

Când a venit războiul, în zona Argestrului a fost amplasat un tun antiaerian german, dar nu aveau probleme. Și comandantul era liniștit și nu erau deranjați de conducere. Povestea tata că, într-o zi, un ceferist a auzit un avion la mare înălțime, s-a uitat la el și s-a întrebat când va arunca bomba. Nu a durat mult și a căzut o bombă în apropierea gării. Când a explodat, au sărit schije care i-au ciuruit casa, nevasta lui a murit, dar el nu a pățit nimic. Se apropia frontul, tata s-a obișnuit cu zgomotul armelor, ale nemților, ungurilor, românilor, rușilor. Le recunoștea după bătaia lor. Erau puști, mitraliere, tunuri, obuziere. Într-o zi era pe deal, pe Obcina Mare, și a văzut trei proiectile trecând. Lumea discuta că o patrulă din armata rușilor s-ar fi strecurat în spatele frontului, să dirijeze.

Eu am făcut armata la artilerie și aruncătoare de bombe la Piatra Neamț. Aruncătoarele de bombe cu țeavă scurtă aveau calibru de 82 mm. Mai erau de 120, 150 și 160 mm. Se transportau cu țeava pe umăr. La capătul superior al țevii, la nivelul pieptului, era o brățară care prinde în două părți țeava. Jos era o placă de bază. Partea de jos a țevii era ca un pion de șah, în capăt avea o bilă și se introducea placa de bază. Avea un locaș, iar la capătul țevii era teșit. Se introducea acolo, se introducea la 90° nu mai putea să iasă. Au vrut nemții să tragă către Mestecăniș, Iacobeni. 

Frontul a fost stabil o perioadă. Stăpânul tatălui meu, Ursu Leonte, a dezertat. Cunoștea zona, munții Giumalău spre Vatra Dornei, și Rarău spre Câmpulung Moldovenesc. Era o mănăstire, Sihăstria Rarău, spre Bistrița. Am fost acolo și m-am întors cu un avocat bucureștean, care era în pelerinaj. Fusese în India și voiam și eu să plec prin ‘90. Ascultam Europa Liberă pe vremea lui Ceaușescu și nu mă feream nici în Gheorgheni. Ascultam radio și în parc, iar se uitau milițienii la mine. 

În armată am avut colegi din Moldova, ai căror părinți fuseseră în război. Când era frontul în mișcare și veneau rușii, nu mai aveau timp să pună poziții de luptă cu aparatul de ochire, cu bula de aer. Luau țeava între picioare și ceilalți introduceau bomba pe țeavă. Erau obisnuiți de pe front cu distanțele, înclinația și cum să țină țeava între picioare. Nu avea recul, îl prelua placa de bază. Nemții au trecut frontul în Vatra Dornei. La fabrica de cherestea au rechiziționat vagoane, le-au pus dulapi de cherestea și au înălțat capetele. La Iacobeni a fost mină de minereu, de unde au încărcat minereu cu destinația Germania. Nemții au plătit muncitorii în fiecare zi, au fost corecți în privința asta.

Apoi a venit noul regim instaurat de ruși. Tata a rămas pe munte până în ‘48. Stăpânul i-a spus că dacă trece cineva pe la stână și cere ceva, să nu se opună. Apoi a plecat în armată și s-a întors în ‘52. În decembrie ‘47, după ce s-a înserat, și a închis oile pe Giumalău, a coborât la șoseaua principală. A trecut o mașină cu militari și un ofițer l-a luat la întrebări. Tata i-a spus că merge la stăpân, după mâncare și l-au lăsat în pace până la urmă. În acea perioadă, când l-au obligat pe rege să abdice, era interzisă circulația pe timpul nopții.

 Am fost doi frați. Am făcut școala în sat, după care am mers la școala profesională din Toplița, 3 ani, la tâmplari, mobilă și articole tehnice. Nu am reușit în prima sesiune, în ‘70, ci în toamnă. Noi, cei din toamnă, deși am avut de ales înainte de examen, am fost repartizați cum au vrut ei. Eu înclinam spre partea metalică. 

Mi se zice călugăru‘ pentru că am barba lungă și am umblat mult pe la mănăstiri. Am citit mult. Era bibliotecă în sat. M-a pasionat literatura beletristică. În clasa I am citit amintirile și basmele lui Ion Creangă, în clasa a doua Robin Hood. Nu învățam pentru note, deși luam premii și mențiuni. În clasa a VIII-a am rămas corigent la chimie. Mă uitam și la filme de aventuri, nu aveam bani, dar ne furișam. La 17 ani am căzut în necredință. Făceam la școală CSP (Cunoștințe social-politice), și dirigintele a zis așa: „Americanii au fost pe lună și nu au găsit niciun sfânt.” Am simțit că se prăbușește tavanul pe mine. Timp de 24 de ani am fost în necredință. Credeam că nu există Dumnezeu. Am început să cânt cântece în batjocură legate de sfinți și de Dumnezeu. Când am terminat primul an la școala profesională, era să rămân corigent la chimie. La sfârșitul anului, profesorul m-a întrebat ce notă am la pregătirea practică, la atelier, și aveam 10. Astfel, nu s-a mai îndurat să mă lase corigent. Jucam și șah, eram curios. 

Eram și foarte slab. La șase ani m-am urcat într-un prun, în ziua de Sfântul Dumitru în ‘61. Când am ajuns în vârf, m-am prins de o creangă uscată. S-a rupt și am căzut patru-cinci metri. Pământul era moale. Mi-am scrântit mâna stângă. Fratele meu era în capătul grădinii, plângea. M-am sculat și am realizat că mi-a curs sânge din nas. S-a întors mama de la biserică. Pe drum, i-a spus cineva că am căzut din prun. Am fugit în casă, că voia să mă bată. Când am fost la școala profesională la 15 ani, aveam 35 kg încălțat și îmbrăcat. Dacă aveai sub 35 kg, te respingeau. Doctorul a scris că sunt admis la controlul medical. M-am apucat de flotări, nu făceam mai mult de 15 la început. În două luni făceam 100 de flotări. La proba de educație fizică trebuia să facem 50. Făceam și genoflexiuni și tracțiuni în brațe. Când am terminat școala profesională, aveam 1,54 m înălțime și 54 kg. 

Am ajuns în producție la Gheorgheni, la fabrica de mobilă, secția de tâmplărie. Acolo citeam câte șase cărți pe săptămână. Cartea „O tragedie americană” a avut o mare influență asupra mea. Am ajuns în armată și am întâlnit la Piatra Neamț un camarad. Eram trași la indigo, în necredință. M-am ferit să întocmesc procese verbale. 

Când m-am întors din armată, am stat un an și patru luni neangajat. M-am ocupat de gospodărie și de sport. Apoi m-am angajat în Gheorgheni, unde lucra și fratele meu. El voia să facă facultate, dar nu a intrat. A plecat în armată. 

După ce am venit acasă în ‘75, părintele Valer mi-a dat Noul Testament. Părintele avea un frate, Mera Ion, care era la stână. A plecat la el să se relaxeze și mi-a cerut Noul Testament. A trecut timpul și auzeam tot felul de știri. Simțeam că lipsea ceva, căutam ceva, dar nu știam ce. Nu găseai atunci cărți sfinte. A început evenimentul de la Timișoara, și am reușit să ascult toate posturile de radio. Din ‘81 nu m-am mai dus la ședințele de partid. Mi-am dat seama că erau doar minciuni. S-a convocat ședință de partid pe 21 decembrie, și a venit să mă cheme secretarul de partid. L-am întrebat dacă nu s-a săturat de minciuni. M-am gândit că până la Anul Nou e gata comunismul. Când a plecat Ceaușescu, eram în fața casei și ascultam Europa Liberă. Am răcnit de fericire. 

Nu știu dacă am avut dosar la securitate, dar au fost câteva tentative de a mă trimite la canal. Dar milițienii scriau scuze reumatismale și gastrice pe rezultatul anchetei.

Am început să citesc cărți bisericești și se lipeau de mintea, inima și sufletul meu. Simțeam că asta îmi lipsește. Într-o zi, am plecat în pelerinaj, și m-am spovedit la părintele Serapion timp de două ore și jumătate. În perioada următoare am ajuns în mănăstire, la părintele Cleopa Ilie. Când se uita la mine, simțeam că vede prin mine. Nu îmi venea să mai plec. În ‘98 m-am întâlnit ultima oară cu părintele. Am vrut să merg la înmormântarea lui.

În ajun de Schimbarea la Față, eram cu fratele meu și tata în satul Idicel. A rămas necosit un colț de pământ. Am hotărât să rămânem la marginea satului, să terminăm a doua zi. Nu țineam cont că e sărbătoare. Și, când ne-am întors a doua zi, eram cu bicicletele. Din partea opusă venea o mașină și m-a orbit. Am virat spre dreapta și am auzit un scârțâit. Atunci am virat spre stânga și am derapat într-un stâlp. Am plonjat în cap. M-am desfigurat. Au rămas cicatrici. Până atunci nu mă rugam, dar după accident am început să mă rog. În anul următor am căzut de pe o scară, culegeam dude. M-am lovit la umăr și, în trei luni, mi-am revenit.

Apoi am început să merg în pelerinaje mai des. Am ajuns și la Iași, la Sfânta Cuvioasă Parascheva.