Dumbrava

Dumbrava, județul Mureș, așezare cu străvechi și frumoase obiceiuri, datini străbune, cu oameni simpli și harnici, așa este localitatea în care m-am născut, într-o zi de vară, 18 iunie 1953.

După două fete, părinții mei, Ioan și Măriuca, așteptau un băiat, dar, spre dezamăgirea lor, a venit tot o fată. După nașterea mea, a doua zi, tatăl meu, cu alți consăteni, au fost duși la muncă, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde a stat șase săptămâni. În acest timp, mama s-a îmbolnăvit, la fel și surioara mijlocie, a făcut o tuse convulsivă, iar după ce s-a întors tata de la Canal, a treia zi, fetița – Carolina – a murit. Viața era grea și plină de lipsuri, oamenii abia reușeau să-și refacă locuințele și pământurile, după războiul din 1944. Bunica din partea tatălui avea grijă de mine și de sora mai mare, ca părinții să poată merge la lucru, să ne asigure cele necesare traiului. Au muncit, au cumpărat pământ, acesta era considerat „averea“ omului, iar în 1962, când s-a încheiat colectivizarea, acesta a devenit proprietate cooperatistă.

Am crescut muncind în gospodărie cu mama, am învățat de mica să țes covoare, să torc cânepa, să cos, să tricotez, dar și la munca câmpului; mergeam la secerat, la prășit, la cules, la fân etc. În serile de iarnă se făceau șezători, cu multe vecine sau neamuri, feciori, bărbați. De la lumina lămpii cu petrol, femeile coseau cămăși pe pânză de casă, fie pentru sărbători, fie de purtat zi de zi. Altele torceau fuior, lână, sau țeseau. Se spuneau glume, povești, întâmplări, se mai bea câte un pahar de ginars fiert, iar mama, deseori, fierbea o oală mare de păsat, peste care turna lapte și puțină prăjeală și îi servea pe toți cei care veneau la șezătoare cu câte un blid de păsat fiert. Atunci încă foloseam blide de lut și linguri de lemn. Tare mai era bun păsatul acela din vremea copilăriei și al șezătorilor de iarnă. Alteori, mâncam și grăunțe fierte, tăieței de casă, fierți în apă, sau zamă de “buriciuși”. Toată lumea era veselă, parcă nu mai erau griji și nevoi. Se cânta, se spuneau glume, se chiuia, feciorii smulgeau cânepă din caierele fetelor și făceau bărdăuță, sorocindu-i într-un fel anume pe cei care urmau să se căsătorească.

Aproape pe la cântatul cocoșilor, șezătoarea se strica și participanții se duceau la casele lor, pentru a se odihni, până în zorii zilei, când începeau din nou lucrul, fie în casă, fie în gospodărie. De primăvara până toamna, oamenii își uneau forțele la munca câmpului: la arat, la semănat, la prășit, la secerat, la cules etc. Dumbrăvenii mei își țineau cu sfințenie sărbătorile de peste an, cu jocuri, cântece, chiuituri. De la ei am auzit primele cântece, chiuituri, obiceiuri, am îndrăgit portul popular pe care l-am purtat și l-am prețuit toată viața. Am crescut și am copilărit în această ambianță mirifică și captivantă a oamenilor satului.

Școala generală de 8 ani am făcut-o în satul natal și am absolvit în 1968. Îmi plăcea să învăț și am fost tot timpul premiantă. Îmi doream să devin dăscăliță, iubeam copiii. Mama nu mă prea lăsa să învăț, mă solicita la treburile gospodărești, ar fi dorit să rămân cu ea, să nu plec la școală. Am avut dascăli inimoși, care m-au îndrumat și m-au învățat de bine și către care m-am întors și mă întorc cu recunoștință, pentru cei ce mai există. În anul 1968 m-am înscris la Liceul Pedagogic din Tg. Mureș și am dat examen de admitere la secția educatoare. Deși eram mulți concurenți, am luat examenul și, timp de 5 ani, am urmat cursurile Liceului Pedagogic și, în paralel, Școala Populară de Artă, secția canto clasic, care-și avea sediul în Palatul Culturii. În timpul liceului, am avut o bogată activitate culturală și sportivă. Am fost membră a corului școlii, a grupului vocal folcoric condus de Vasile Conțiu, solistă de muzică populară, am făcut parte din Cercul de Folclor al școlii, inițiat și condus de d-na profesoară de limba română, Cornelia Sticlaru. Am cules folclor (balade, cântece, chiuituri etc.) din diferite așezări ale județelor Mureș, Bistrița Năsăud, Cluj. Făcând parte din echipa de volei a școlii, am participat la diferite competiții sportive, cros, atletism. Anii de liceu nu au fost ușori, atât ca efort intelectual, cât și financiar. Fiind bursieră, îmi scuteam părinții de o parte din cheltuielile financiare. În vacanțe, lucram pentru a aduna banii necesari pentru rechizite și alte cheltuieli. După absolvirea liceului, am ocupat postul de educatoare titulară în comuna Răstolița, unde mi-am desfășurat activitatea timp de 40 de ani, până la pensionare.

Pe parcursul carierei de dascăl, am desfășurat activități culturale cu preșcolarii, școlarii, tinerii și adulții din comună. Ca în orice muncă, am avut și satisfacții și insatisfacții. Am condus grupul vocal folcloric, echipe de dansuri, am cântat pentru oamenii mei dragi. Destinul nu mi-a fost favorabil, am avut multe probleme grele de înfruntat, dar cu ajutorul lui Dumnezeu le-am rezolvat. După o căsnicie eșuată, am fost nevoită să-mi cresc copilul singură, să-mi îngrijesc părinții. Totuși, aceste probleme nu m-au împiedicat să-mi duc la îndeplinire sarcinile de serviciu și extracurriculare.

Mi-am luat toate gradele didactice, am organizat tabere, excursii, concursuri, am participat la Festivalul de datini și obiceiuri – nivel județean, în 2000 și 2001, unde ne-am clasat pe locul III, respectiv II, cu echipa de dansuri. Am sădit în sufletele copiilor dragostea pentru tradiția populară, port, cântec, datini. Am avut amenajat un mic muzeu cu obiecte de artă populară, în incinta grădiniței. Timp de 25 de ani am fost director de grădiniță. Ca o încununare a activității profesionale și nu numai, în 2007 am obținut gradația „Gheorghe Lazăr I”.

În anul 2005, am colaborat cu Asociația de Dezvoltare Montană Mureș și cu Muzeul Etnografic Reghin pentru realizarea proiectului cultural „Sărbătoarea păstorească”, respectiv, „Urcatul și coborâtul oilor la munte”. În 2006, am participat la filmările realizate de TVR2 – documentarul ”Zestrea românilor”. Din 2005, am fost prezentă la toate edițiile ”Festivalului județean de datini și obiceiuri de pe Valea Mureșului”, în calitate de solistă vocală, și am pregătit și copiii pentru participare la toate activitățile culturale. Am fost membră a Asociației ”Moșteniri Mureșene”, găzduind filiala asociației la Răstolița și coordonând activitatea culturală în împrejurimi.

În 2012, datorită activității didactice și culturale am fost cuprinsă în cartea ”Dascălii mureșeni”, volumul 7, editat de Gheorghe Opriș. În 2013 o dată cu pensionarea, am lansat volumul de poezii ”Balade, chiuituri”, cu titlul ”Frumoase aduceri aminte”. În 2013-2014 am înființat un grup vocal folcloric ”Crenguța de brad” cu pensionarii din Reghin cu care am participat la mai multe evenimente pe plan național și internațional: Republica Moldova, Cernăuți, Macedonia, Muntenegru, Austria, Italia, Bulgaria. În 2014, am înființat ansamblul”Dumbrăveanca” cu un grup e tineri din sat, am pregătit obiceiuri de Crăciun, Turca și Colindatul, Jocul tradițional. Am participat la Festivalul ”Vin colindătorii” la Muzeul Etnografic din Reghin, la Idicel Pădure, la Făget Timiș, unde am luat locul 3 la concursul de datini și Obiceiuri. Cu acest grup, în luna mai 2015 am organizat o nuntă tradițională în satul Dumbrava, care a fost foarte apreciată de oaemnii din sat, de participanții la nuntă și de televiziune Ardeal TV, care a filmat și a transmis-o pe post. Tot în 2015 mi s-a acordat titlul de Tezaur Uman Viu la Muzeul Etnografic din Reghin. În 2016 împreună cu dl viceprimar Emil Bendriș, am organizat sărbătoarea Podășelului, în mod tradițional cu obicei de nuntă, meșteri pupulari, formații culturale din satele vecine, jocuri pe iarbă, prezentarea istoricului comunei și al Podășelului. A fost un program deosebit de reușit și apreciat. 

În 2023 am înființat un alt grup de tineri încercînd să păstrăm obiceiurile de Crăciun. Am vrut să facemși o echipă de dansuri populare, dar neavând condiții pentru repetiții am renunțat. Am participat la toate edițiile Festivalului de Poezie Populară, inițiat de Muzeul Etnografic Anton Badea din Reghin (15 ediții au fost până acum), publicând poezii, obiceiuri, tradiții, în mai bine de 20 de antologii. Am participat și mai particip la multe ediții ale Festivului Condeierii Plugari de la Muzeul Satului Bănățean Timișoara, inițiat și organizat de doctor etnolog Maria Mândroane. Am o colaboare de vreo 20 de ani cu Muzeul Etnografic Reghin, Biblioteca Municipală Petru Maior și Centrul de Creație Populară Mureș. 

Crescând și trădind într-un sat cu tradiții și obiceiuri frumoase, am încercat să le promovez prin intermediul unor grupuri de tineri, adulți și copii, prin intermediul unor publicații, cântece, participare la evenimente.

Despre cultivarea cânepii la noi în sat, sunt multe de spus.

Femeile făceau pânză din care confecționau îmbrăcăminte, cearceafuri pentru pat sau fețe de masă. Deci îmbrăcau casa cu lucruri făcute din cânepă. Cânepa era mare și o smulgeam, o legam fuioare și o puneam la topit în vale. În valea noastră era atunci un pic de apă și mai era câte o băltoacă. Sau făceam băltoacă cu pietre. Stătea vreo două-trei săptămâni. O dădeam peste cap, o băteam, așa se zice, o spălam să rămână albă. Puneam la soare să se usuce și rămânea albă. Avea niște coji, noi le ziceam pozdări și apoi o melițam cu melița. Se zdrobeau acele pozdări, acea coajă a cânepii și rămânea înăuntru firul de cânepă. Acel fir de cânepă îl dădeam prima dată prin piepteni, doi piepteni lungi cu dinți din metal. Fuiorul îl alegeam prin hecela, era un alt instrument făcut pe o scândură și, în mijloc, avea un cerc făcut din cuie foarte-foarte ascuțite, se băga cânepa și se scotea fuiorul fin. Se scoteau trei sortimente: buci, cel care era mai greu de tors, urzala și fuiorul. Din fuior se făceau cămășile. Femeile țeseau pânză la stative sau la războiul de țesut. Primăvara, pânza aceea o duceam la apă, o udam de multe-multe ori și o adunam pe cap. Pe urmă, o întindeam pe rât, pe iarbă. Apoi, în două-trei săptămâni, se albea. Din asta croiau femeile cămăși pentru bărbați, pentru ele, pentru copii. Pânza era lată de 60 cm. Din buci, se făceau lepedeie pentru pat, cam din trei lați. Nu erau atunci cearceafuri de bumbac, de mătase sau de damasc. Erau făcute din cânepă. Bărbații umblau la coasă cu izmene din pânză de cânepă. După colectivizare, nu a mai cultivat nimeni, pentru că s-au luat grădinile, s-au luat locurile și oamenii nu au mai avut unde să cultive. După colectivizare, s-a cultivat in, pe care îl smulgeam până ni se tăiau palmele. Nu se prelucrau în gospodării, ci la fabrici. Ne plăcea să melițăm cânepa, să toarcem. M-am învățat să torc și lână. Era un material foarte folosit în gospodăriile țărănești. Dumbrava este un sat în care majoritatea bărbaților erau ciobani. Oile erau prețuite, la fel și lâna, și mieii, și carnea de oaie, și brânza. Deci, oaia era un animal care îți dădea toate bunătățile: lapte, caș, urdă, carne, lână. Se tundeau oile, se spăla lâna, se ducea la pieptănătoare. Se făceau caiere și, din ele, femeile torceau lâna, mai groasă, mai subțire, depinde pentru ce le trebuia. Mai groasă pentru țoale, mai subțire pentru covoare și păretare. La început, se vopsea lâna natural, cu diferite plante. Și câneapa se mai vopsea, când se dorea ceva mai deosebit, de exemplu, o cămașă cu modele. Se vopsea cu coji de nucă, ceapă, pelin, bujori, petale ale diferitelor flori. Apoi, au apărut vopselele chimice și erau diferiți vopsitori care adunau lână și o duceau la vopsit. Se vopseau repede, cum voia fiecare. Se făcea scul din lâna toarsă și se lega o culoare, pe urmă o duceau la vopsit. Așa se făceau covoarelele, țoalele. Apoi au apărut țoalele cu vârste (dungi colorate), apoi cu diferite modele, gușate, cum le spuneam noi, cu motive populare, cu ruj (bujor), cu frunze. Au apărut cele scoase cu bucle, țoale făcute fie albe, fie roșii. Și covoarele se făceau cu bucle, le ziceam scoase cu drodu. E un fel de sârmă pe care se băga firul și se bătea. De obicei, în perioada iernii, se lucrau lucrurile de mână. Femeile lucrau, se făceau șezători în diferite case, se adunau femei și bărbați și, unde erau fete, în general, se adunau și feciori la șezătoare. Se lucra lâna de la tors până la țesut. Care avea stative (război de țesut), stăteau acasă și ceilalti veneau acolo și făceau șezătoarea. Se lucra de la lampă sau de la lumânare când se găsea; nici lumânări nu prea se găseau atunci, nici petrol pentru lampă. Lucrau femeile până noaptea târziu, până la ora unu-două. Pe la cinci-șase dimineața se apucau din nou de treabă, până când erau de făcut treburile afară, la animale. Apoi lucrau iar lucru de mână. 

Aveam cojocar în sat. Cojoacele se făceau și aici, la Morăreni, la Deda, la Filea. Se tăbăceau pieile de miel, în general, și se făceau cojoace sau pieptare. Bărbații purtau atunci pieptar înfundat, deschis într-o parte. Femeile purtau pieptare mai ales de sărbători, desfăcut în față. Cel de sărbători se cosea pe irhă. Era tot o piele de miel, dar fără lână, prelucrată subțire, subțire, pe care se cosea cu un fel de mătase sau cu bumbace colorate, vopsite natural. Se coseau motive populare. Se făceau și cojoace de umblat toată ziua, vopsite. Mai târziu, a apărut pielea vopsită, maro, gri, negru. Se făceau din piei de oaie și cojoacele pentru ciobani, cele lungi, mari, pe care le purtau la oi sau în zilele de sărbătoare ca un fel de îmbrăcăminte tradițioanală. 

Le purtau mai ales fluierașii noștri, echipa înființată în ’60, de profesorul Ilie Șandru. Mergeau la diferite concursuri îmbrăcați în cojoace lungi. Fluierașii se adunau la diferite evenimente ale satului, de Crăciun, de sărbători, la începutul postului. Mai demult, ciobanii pe munte aveau fiecare fluier și învățau singuri. Iar domnul Șandru s-a gândit să îi adune. Echipa a durat vreo 60 de ani și au fost la multe concursuri, prin multe orașe, au fost foarte apreciați, erau frumoși și cântau bine din fluier, din caval. Au mers prin țară, prin Sighet, București. Umblau cu opinci, cămăși, cojoace, pieptari. Se făcea concurs între comune. 

Când aveam 13 ani, la Rușii Munți, am cântat cu fluierașii acest cântec, dedicat lor: 

 „Foaie verde măr domnesc/ Astăzi eu mă-nveselesc/ Că am venit la concurs/ În comuna Rușii Munți/ Au venit și fluierași/ Care-n comună-s fruntași/ Dar ai noștri fluierași/ Toată vara-s ciobănași/ La poalele munților/ Zic din fluiere cu dor/ Zic cu părere de bine/ Că aveam zile senine.” Eram în clasa a VII-a. Am cântat cu Laurica și sora mea. Au vrut să îmi dea premiu, dar nu aveam 14 ani și nu am mai primit nimic.

Acum nu le mai place copiilor. Într-un an, au adus nemții ajutoare multe fluiere de plastic, dar cântau bine. Copiii nu vor. Trebuie să știi glasurile, și cum se schimbă. La biserică se cântă după note, nu după ureche. 

 După ce a plecat domnul Șandru, i-a preluat doamna Octavia Vlaicu, apoi domnul Bendriș Savu, iar pe urmă s-au pierdut, au îmbătrânit, s-au dus la cele veșnice și a rămas satul aproape fără fluierași. Din vechea echipă, au rămas câțiva mai tineri, cum ar fi Leon Sorlea, Aurel Sorlea, Dumitru Dohotar, care au participat la diferite evenimente până în 2017.

Curelele late se făceau, de obicei, dintr-o piele de vițel, peste care se coseau pe pânză mărgele. Pielea era tăbăcită tare. Erau niște femei specialiste, care se ocupau și pe la noi, și în Morăreni. Coseau și cămăși cu mărgele. Erau foarte scumpe. Pentru o cămașă cu mărgele, trebuia să vinzi două vaci. Erau aduse mărgelele din Viena, din Damasc, de departe. Erau mărgele de sticlă, cine avea costum cu mărgele, era bogat. Se coseau podoabele astea și la bărbați, și la femei. Pentru Crăciun, se coseau în postul Crăciunului, în secret. Să nu vadă vecina ce cămașă fac eu feciorului sau fetei. Se ascundea, să nu fure modelul. Era concurență între cine are modelul cel mai frumos, cămașa cea mai frumoasă. Cele pentru Paște se coseau în postul Paștelui. Perioada dintre Bobotează și Postul Paștelui se numea Câșlegi. Atunci se făceau șezătorile astea mai deschise, băieții cunoșteau fetele, se pețeau. De obicei, nunțile se făceau toamna, după culesul recoltei. Atunci se făceau nunțile în grădină, sub pomi. Mai târziu, împrumutau corturi, de multe ori de la armată. Mâncarea se făcea acasă, natural. Se puneau patru cărămizi și o tablă și acolo se fierbea în oale mari de peste 40-50 de litri. Și eu am făcut mâncare la nunți și la înmormântări chiar. Se făcea zeamă de găină, tăițeii se făceau de casă, neamurile, vecinii, veneau fiecare cu câte o găină. Se tăia un porc sau un vițel, și se făcea friptura. Prăjiturile se făceau de casă, ajuta toată lumea, cu o săptămână înainte. Se ajutau foarte mult, erau altruiști, te bazai pe ajutorul lor.

Și casele se făceau așa, cu clacă, cum spuneam noi. Începeai să faci zidurile din piatră, nu erau materiale de construcție sau ciment. Se adunau când erau mai mulți liberi, de obicei sâmbăta sau duminica. Veneau dimineața și munceau câteva ore până începea slujba. Așa era și la coasă. Se adunau vecini și neamuri și, în două ore, era gata un teren și se mutau la următorul. După clacă, se dădea o mâncare, slănină, brânză, ceapă, tradițional și, repede de făcut.

Nunțile se făceau afară. Sâmbăta umblau chemătorii, ”cemătorii” cum le zicem noi. Erau rude din partea mirilor sau vecini, prieteni, băieți îmbrăcați în costume naționale, cu cămăși cusute cu mărgele, pieptare cu cănaci, coloape (pălării) și fetele cu costum cu zadii, cămăși cusute. Băieții purtau colaci, frumos împodobiți și o sticlă cu țuică, din care dădeau oamenilor întâlniți pe drum, iar fetele purtau în mână bote împodobite cu flori și tricolor. Chemătorii chiuiau pe drum, era o atmosferă sărbătorească, oamenii ieșeau la porți și îi întâmpinau cu urări de bine.

Era o femeie aici în sat, Pușa, care făcea colaci ornați foarte frumos. Băieții umblau cu ei în spate pe la case, și făceau o urare:

„Faceți bine și veniți

Că frumos veți fi primiți

Cu vin roșu, pită albă,

Să vă fie lumea dragă!”

Pregătea fiecare câte o poezie. Și fetele ziceau de mire că e frumos ca un crai, o lăudau și pe mireasă. Chemau tot satul. Seara, se făcea jocul steagului. Se puneau două năfrămi, două baticuri de bumbac. Erau galbene și roșii cu pui (bulinuțe) negre. În diagonală, se punea panglică tricoloră și se legau de un băț lung și, în vârf, se punea struț. Și chemătorul bătrân îl purta pe umăr seara la joc, la cămin. După miezul nopții, se mergea acasă. La jocul steagului veneau și mirii, îmbrăcați în costum tradițional. A doua zi, duminica începea nunta. Chemătorii mergeau la mire acasă, iar chemătoarele la mireasă. Apoi, mirele și chemătorii mergeau după nănași, prin sat, pe jos, chiuind, cu călăreți, cai împodobiți frumos, îmbrăcați cu covor. La cap aveau flori, tricolor și cănaci din lână. Apoi mergeau la mireasă și la biserică, la cununie. Făceau nunta în grădina casei în care urmau să locuiască. Se cinsteau atunci blide de lut cu grâu, acoperite cu un ștergar sau merindar țesut în casă, se puneau tacâmuri de aluminiu, unii mai dădeau 50 de lei, 25 de lei, 100 de lei era mult la o nuntă. 100 de lei, 150 de lei dădea un nănaș. Dar știu că se aduna grâu mult, trei-patru saci. Era bun, îl duceau la moară, se măcina și se făcea pâine din el. 

Luni dimineața, se făcea o ciorbă acră, după băutură. Nunta ținea până luni după-amiază. Mirii purtau costume populare, dacă era iarnă aveau și cojoace. Mireasa purta voal, semnul fecioriei ei. Altfel nu avea voie să poarte voal.

Colacii de mire și mireasă erau cei mai mari și mai frumoși. Se punea un covor pe perete și acolo îi agățau. Erau ornați cu frunze și flori de saștiu. Dacă era iarnă, se ornau cu struț. Să fie verde, simbol al veșniciei.

Mai era interesantă oala miresei, care se făcea la ea la poartă. Într-un par lung, se băteau cuie și se punea o oală de lut umplută cu cenușă și un buchet de flori. Când se megea după mireasă, mirele trebuia să împuște oala cu pușca împrumutată. Făceau armată și știau să tragă. Dacă nimereau oala din prima, mireasa era fată mare. Când ajungeau la poarta miresei, se punea în drum un scaun și o găleată cu apă, iar pe găleată un colac împletit. Chemătorii, călare pe cai, înconjurau găleata, până când unul dintre ei reușea să ia colacul de pe găleată. Îl rupea și îl arunca peste oameni, să prindă fiecare câte o bucată, ca semn al împărțirii belșugului. Când intrau în curte după mireasă, se chiuia. Femeile aruncau cu grâu peste nuntași, tot în semn de belșug. Soacra mică chiuia, dădea sfaturi mirelui. Fiecare își făcea chiuiturile singur. Lângă chiuitoare era un ceteraș, care o acompania și zicea chiuitură specifică. Chiuitoarea ținea în mâna dreaptă sticla cu ginars, legată cu tricolor și floricele. 

Ceremoniile mergeau de la sine, mai era și câte un staroste, care dirija cumva nunta. Era un om mai răsărit din vecini sau din neam. Le mai dădea sfaturi. Se transmitea din generație în generație. Atunci, tineretul asculta de cei bătrâni și prelua cu sfințenie tradiția. Acum s-a pierdut. Te duci la restaurant, locul e rezervat, stai la masă, mănânci, ieși la un dans și gata, Atunci erau multe etape. Începând de la cumpărături, trebuia să le faci singur, să faci listă. Majoritatea lucrurilor trebuia să le faci în casă, mai ales carnea, țuica, vinul. Nu era suc atunci, nici bere nu prea, doar la butoi. Pregătitul prăjiturilor, al colacilor, se făcea cozonac de casă. Se cocea în cuptor noaptea. La începutul mesei erau farfurii cu cozonac. Nu era aperitiv atunci. 

Cu timpul, au apărut nunțile făcute la cămin, era bine și când ploua, iar mai târziu am ajuns la nunțile făcute în restaurant. S-a pierdut tradiția și e păcat că nu ai nici cum să explici unui copil. Dacă îi spui ca o poveste, nu cred că înțelege prea multe. În 2015 am făcut o nuntă tradițională. A fost televizată. Și le-am explicat copiilor ce să zică. Le-am făcut coronițe fetelor. Le-a plăcut, dar până i-am introdus în atmosferă a fost greu. Nu înțelegeau. În drumul spre biserică erau din loc în loc copii și se puneau în drum cu o sfoară, iar mirele trebuia să plătească, și nașii la fel, fie bănuți, fie dulciuri. Altfel, copiii nu îi lăsau să treacă, fiind un semn de dărnicie.

Erau multe etape ale nunții, care erau frumoase. Acum au evoluat, la fel și costumul popular. Înainte se purta cătrință țesută din lână, cu flori nu prea aprinse, nu multe. Pe urmă s-au făcut cătrințe mai înflorate, pentru sărbători și nunți, dar se purta numai în față cătrință, iar în spate un șort. Apoi se purta cătrință și în față, și în spate; în față mai bogată, în spate mai sărăcăcioasă. Și pe urmă s-au făcut cătrințe la fel, și pentru față, și pentru spate. După ce a apărut catifeaua, barșonul, cum îi ziceam noi, au început să se facă zadii pe catifea, cusute cu mătase, cu motive florale multe. Aveau două cătrințe identice față/spate. Se purtau poalele din cânepă, poale din moșân (pânză țesută în casă din scule de bumbac, cu cipcă sau fileu sau tăietură/ broderie spartă și cu cipcă cu dantelă pe margine). Apoi a apărut catifeaua și se făceau zadii brodate, cu motive sparte sau geometrice. Se aplicau mărgele și paiete. Ceapța nu prea s-a purtat la noi. Pe Mureș, în sus, se purta. Dar la noi se purta năframă. Erau năfrămi pătrate, cusute pe stofă. La costumul popular se purta năframă mare, cu flori și franjuri. Se purta laibăr din stofă. Iarna se purtau pieptarul cusut, cojoacele cusute cu model sau albe. Bărbații purtau vara pantaloni din lână toarsă foarte subțire. Îi zicea păr. Se țeseau pantalonii în nouă ițe, cu model cu romburi. Erau la dungă țesuți. Iarna purtau cioareci (pantaloni), dintr-un fel de postav țesut din lână mai groasă, pe care îl duceau la piuă, o oală mare din tablă zincată, în care era apa, se uda panura și se scotea pe o măsuță pe care, cu niște ciocănele de lemn, se bătea postavul, până se îndesa țesătura. Tot din panura sură sau neagră se făceau caputuri (haine de iarnă, purtate și la lucru, dar cele împodobite se purtau în sărbători.

La sat, demult, așa se distrau oamenii. S-au bucurat de creșterea animalelor, de primăvară, și-au făcut obicei din urcatul oilor pe munte, chemau preotul să facă sfeștania oilor. Mergeau pe jos până pe Călimani, acolo erau mulți ciobani. Tata și-a petrecut 52 de ani acolo. La 90 de ani și-a dorit mult să revadă Călimani, și l-am dus până la Iezăr. Știa toți munții, îmi spunea povești. Munceau zi și noapte să supraviețuiască. 

Când eram mică, la cooperativa din sat găseam câteodată săpun de haine și glucoză, sub formă de drob și îi ziceam miere de pitiocă. Așteptam să se ouă găina și mă duceam să-mi iau dulcuri. La Reghin mergeau cu căruța să cumpere mălai. Era pământ înainte de colectiv și îl cultivai, dar erau cotele mari. Mă puneau să fac legături, să smulg din snopi fire de paie cu spic, din care făceam legători la snopi. Duceam grâul la batoză, dar din două care mari, te întorceai cu doi saci, că îl lua la cotă. Deci lucrai de pomană. Și atunci se făcea clacă la secerat, strângeai femeile din vecini și mergeai să seceri locul. Dacă nu îți puteai plăti cotele, veneau să-ți ia din canapeie hainele. Dacă erai sărac, nu îți puteai plăti cotele. Părinții mei erau orfani. Mama a rămas la 3 ani fără părinți. Tata a rămas numai cu bunica, bunicul a murit după război. Nu aveau posibilități. Au slujit, fetele făceau curățenie și mâncare la cei mai bogați, băieții se duceau la stână. A fost greu până și-au făcut căsuță, apoi a venit războiul și rușii au împușcat blidele și au găurit covoarele. Își băteau joc. Au furat vacă, porc, toate animalele. Le tăiau să mănânce, că nu le asigurau mâncare. Pe tata l-a prins în pădure la Mâța, mai avea două vaci și s-a dus să le salveze. Oamenii plecau de aici spre Moldova să scape de nemți și de ruși. Tata a văzut ce se întâmpla, dar nu a spus. L-au luat prizonier la Toplița, l-au închis, și l-au bătut. A rămas marcat.