Dumbrava

Sunt născută în 1926, din dumbrăvenii Grigore Tamba și Rafila. Soțul, Niculae Covrig, e mort de 34 de ani. A fost cam bolnav. Eu n-am fost la spital decât când mi-am rupt clavicula. Am făcut cinci copii, pe toți acasă.

La botez mergeau neamurile. Acum îi fac ospăț. Mai demult nu s-a ospătat atât. Nașii erau aceiași ca la căsătorie. Mergeai cu ei acasă, la popa, și botezau copilul. De la părintele Ionică am învățat religie. Trebuia să știi bine rugăciunile, să le înveți. După botez, veneau acasă. Nu se făcea masă ca acum. Mai veneau neamuri. Copilul era scăldat de moașa satului. Cel mic, care a murit, așa de frumos a fost, mai frumos decât toți ceilalți. A venit moașa să-l scalde. Era bătrână și, când a început să îl scalde, băiatul a prins a plânge. N-a vrut să mai sugă. Și tot a plâns, tot a plâns. Celălalt băiat avea 4-5 ani, știa să meargă la moșul său. L-am trimis acolo. Nicolae era la plug cu socrul meu. Arau cu patru vaci, că erau slabe și puneau mai multe la plug. A venit moașa și i-am spus că plânge întruna, că nu vrea să sugă. M-a trimis la nănașa să-i spun, să vină să-l botezăm. Ne-a ajutat Dumnezeu să nu moară nebotezat. Și a trăit încă o săptămână. A venit nănașa. Aurelu’ Fătului ne-a fost nănaș. A venit Lenuța, fata lui tetea Aurel, că voia ea să boteze băiatul. Seara a murit. Apoi l-a îngropat popa Ionică și gata. De la popa Ionică am învățat multe.

Ne-am ocupat cu vacile, cu oile. Nu avem așa mult pământ. Eu am avut trei frați, soțul la fel, și pământul s-a tot împărțit. În ‘45 m-am măritat. În ‘46 l-am făcut pe Zaharie. Nu mergea în picioare când am venit aici, și am început construcția. Am cumpărat grădina și am făcut mai întâi una mai mică, eram sărăcuți. În ’47-‘48 am început la ea. Înainte am stat la socri, unde stă acum domnul Savu. Acolo a fost vatra familiei, a socrilor. Acolo a rămas o soră de-a lui Niculae, apoi au vândut. 

După ce am făcut casa, într-o cameră am stat noi, în cealaltă țineam vaca. Am avut și vacă, să dăm lapte copiilor. Apoi am făcut un grajd mai mic și tot așa. Casa e făcută din lemn, fundația din piatră. Bucătăria e din cărămidă. Am avut și doi boi, am făcut treabă cu ei, dar i-am vândut repede. A venit colectivul, a luat și pământul și animalele. La colectiv făceam fânul în parte, trei căpițe: două lor și una nouă. 

Eram în clasa a VI-a când au început concentrările. Era director Boțan și eram mulți copii. Când a trebuit să plece la concentrare, ne-a pus pe două rânduri și am dat mâna cu el la plecare. M-am dus acasă plângând. Cât a fost concentrat, veneau unguri și ne învățau pe noi, copiii, la școală. Eram patru frați. Cel mare era mai mare decât mine cu patru ani, cel mai mic e mai mic decât mine cu doi ani. Am avut și o soră mai mică, Domnica, a murit de vreo 12 ani. Am mers toți la școală. Cel mare a făcut șapte clase, a dat examenul în Râpa de Jos. Îl ruga pe tata să îl dea la școală, dar n-a vrut să îl dea. 

Profesorii erau aspri. Învățam șapte clase. Mergeam dimineață la școală, veneam acasă și mâncam, iar după-amiază mergeam din nou la școală. Toată ziua eram la școală. Asta, înainte de război. Aveam 14-15 ani când au început concentrările. Eram clasa a VI-a. Apoi n-am mai umblat la școală. Tata n-a fost nici în război, nici la concentrări. 

După război a venit foametea. Se duceau oamenii pe câmpie după bucate. Duceau haine să vândă, să poată căpăta câte ceva. A fost rău și când a plouat, că au fost alunecări de teren. În Crețoaia, dealul a plecat cu pădure cu tot. Și răzoarele au fost pornite prin câte un loc. 

În Podășel se strângeau la monument cu cânt și joc. Un timp, pe vremea lui Ceaușescu, nu s-au mai făcut. Cei care mergeau în armată, făceau instrucția în Podășel. Lângă monument era un teren mare. Nu am fost în refugiu după război, n-am fost ieșiți de aici. Ungurii au fost scoși de aici, să nu-i omoare, dar pe noi ne-au lăsat. Sașii au fost duși în Germania și n-au mai venit deloc. 

Cu soțul m-am găsit la joc, în sat. El era unde șade acum domnul Savu. Eu eram de la deal. Era o salcă unde acum e magazin, acolo se făcea joc. În fiecare duminică și de sărbători era horă. În ’30 și ceva, notarul Boțan a făcut căminul, oamenii au cărat piatră, au cărat toate alea. Atunci s-au făcut și școala, și drumul. 

Am un nepot în Deda, care are plug, combină, tractoare. Stă mai mult la lucru decât acasă, dar avem și ajutor. Mai am un nepot în Anglia și o nepoată în Spania. Am și strănepoți. Fata nu vrea să se întoarcă, băiatul încă nu s-a hotărât. El lucrează în construcții, la finisaje. 

Am patru copii, nouă nepoți, un fecior al lui Ion de la Bistra a murit la 31 de ani. Am 18 strănepoți – 10 fete și 8 băieți. 

Când am împlinit 90 de ani, le-am făcut tuturor cadouri, câte o plăpumioară și le-am dat și bani.