Dumbrava

Am pornit pe drumul preoției cu gândul chiar de tânăr. Fiind născut în comuna Laslea, în județul Sibiu, tatăl meu fiind cântăreț la biserică, am fost în strană de mic. Având și voce bună, am prins drag de cântare. Și cântarea m-a dus la prima intervenție a vieții mele în biserică. Am interpretat „Tatăl Nostru” cântând. Am fost pus și în situația de a citi crezul. Așa am început cu interpretarea în strană, să prind drag de mersul la biserică. Cred că eram în clasa a VI-a, iar la sfârșitul anilor de generală, am dat examen la Sibiu pentru Cluj, am intrat la seminar. Dura cinci ani, cu diplomă de cântăreț la doi ani, și cu examen de bacalaureat la sfârșitul celor cinci ani. Aveam examene în fiecare an, la toate materiile, iar media de trecere era nota șase, nu cinci. Aveam și teze. Singurele examene orale erau la muzică. Am absolvit seminarul în ’76, iar apoi am dat examen la facultate, la Sibiu, la Institutul Teologic de Grad Universitar Andrei Șaguna. Dar după examenul de la seminar, m-am dus mai întâi în armată pentru nouă luni, era obligatoriu. Am început facultatea în ’77 și am fost nevoit să întrerup. Eram singur la părinți și, la 53 de ani, mama a trecut la cele veșnice. Rămânând numai cu tata, am cunoscut-o pe viitoarea mea soție, Emilia Horga de la Ocnița, din județul Bistrița-Năsăud. Din cauza faptului că mi-a fost foarte greu, am terminat anul III, dar nu am mai continuat anul IV. Ne-am căsătorit doar la starea civilă, nu am putut să facem ospăț. Apoi am căutat parohie și am găsit, la repezeală, forțat de împrejurări, o parohie mică, dar plină de românism, Lepindea de lângă Târnăveni. Acolo am dat peste o comunitate de nota zece. Am trăit acolo șapte ani, imperiali. Nu am dus lipsă de absolut nimic. Aveam cinci focuri de gaz, două biserici, una cu gaz, una monument istoric. Între timp, mi-am continuat studiile un an la fără frecvență, și trei ani, la zi. Mi-am făcut licența la teologie cu lucrarea ”Reforma în Anglia – istoria bisericii anglicane”. Am stat șapte ani acolo, până în momentul în care mi-au crescut copiii. Satul aparținea de Bahnea, unde școala avea opt clase, dar în Lepindea erau doar patru. Am căutat o parohie într-un sat care să aibă opt clase. Am avut parte de intervenția celor care erau din zonă și a lui tetea Aurel Borșan, care era făt la biserică (nepoata lui, Emilia, fiica lui Emil, stătea în Reghin și a făcut agitație că Dumbrava era vacantă). Părintele Valer murise și locul era vacant de un an. Dar părintele Emilian, viitor stareț la Toplița stătea aici și slujea zilnic parohia, iar din punct de vedere administrativ, respectiv contabil, era popa de la Râpa, Ionuț Cadar, acum pensionar. Când am venit în zonă, mi-au spus că Toaca e valabilă. Mi-am făcut cerere și m-am dus la Protopopiatul Reghin unde era protopop Ilie Damian. Voiam doar ca parohia să aibă școală cu opt clase. Mi-au dat Dumbrava. Am plecat de acolo de la gaz, aici am ajuns la lemne. Și acasă am trăit cu lumină și căldură din ’58. Până la urmă, asta nu era o problemă. Oriunde ar fi o biserică, dacă ți-ai ales calea slujirii lui Dumnezeu, acolo trebuie să te duci. Am venit cu cel mai bun gând, să găsesc o comunitate pregătită pentru a face lucruri frumoase. Și nu m-am înșelat. Am venit aici în ’87, pe 29 iunie de Sfinții Apostoli Petru și Pavel. 

La Lepindea începeam Învierea la 5 dimineața și continuam până la răsărit. Când am venit aici, Învierea era la 12 noaptea și la zece dimineața Liturghia. Eu sunt singurul om nemâncat din biserică. După 12 noaptea, se duce paști la ciobani. Nu am reușit sub nicio formă să fac vreo schimbare în sensul ăsta, dar am făcut alte schimbări.

La Crez, toată lumea se punea în genunchi. Eu nu am putut să îi împiedic și nu are niciun impediment la situația liturgică că stau în genunchi. Dar am schimbat faptul că atunci când ieșeam cu Evanghelia în cadrul Liturghiei trebuia să mă duc să o sărute toți. Dar Evanghelia e pusă pe tetrapod și o pot săruta oricând, nu trebuie să vin eu la toți. Același lucru se întâmpla și cu darurile. Au început să mă tragă de patrafir. Eram slab, aveam 50 de kg. Acum stau liniștiți la rândul lor, se pomenește, și atât.

Din studiul dreptului, am știut clar cutuma, ca literă de lege, că obiceiului sătesc al zonei în care vii, este de neschimbat. Importante sunt rugăciunea și gândul la Dumnezeu. Ceea ce face preotul din punct de vedere al simbolismului este sfânt. O altă intervenție a vieții mele în parohie a fost corul, pentru că ei cântau în stilul Cuntanu de la Blaj, iar eu am venit cu cântarea de la liturghie, pe psaltică. Dar s-au amestecat.

Mulți ani m-am chinuit să le atrag atenția că neapărat să facem ceva cu biserica. Cum ieșeam din altar, tavanul era făcut tot numai cu steluțe, în altă parte era crăpat. Și nu aveam loc. Îi trimiteam să se spovedească la părintele Popescu, pentru că nu reușeam să îi spovedesc pe toți. Și începeam la jumătatea postului, vineri, sâmbătă, duminică. Vineri făceam Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, sâmbăta Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, și duminica, Liturghia Sfântului Vasile. Le făceam pe toate să am timp. Dimineața la 7:30 mergeam, îmi făceam proscomidia, după care făceam moliftele și începeam să spovedesc. Au fost 1077 de oameni în sat, acum nici 400 nu mai sunt. Am avut o comunitate puternică, dar mulți au plecat în vest.

O altă problemă care m-a deranjat enorm: era pâine foarte multă dată la purtatul prescurilor, de Sâmbăta Morților. Aduceau saci de prescuri, până i-am lămurit. Nu pita plătește rânduielile. O dădeau la porci, că se usca. Nu avea rost sa facem păcate de genul ăsta. Să se gândească la rugăciune, aia e important. Un singur lucru n-am putut să rezolv, colacii la înmormântare. Azi, în locul colacilor, sunt caserole, care înlocuiesc și masa de la cămin.

În ’89 am început schimbarea structurii bisericii. Inițial a avut forma mănăstirii de la Toplița, cea veche, Sfântul Ilie. Era sobă de teracotă în biserică și, chiar dacă biserica era mică, se încălzea după ce ieșeam. Am răbdat niște friguri. Și nu era podișor. Cânta corul în absida din dreapta altarului. I-am convins cu duhul blândeții și consilierii care m-au ajutat enorm. Erau oameni hotărâți, care înțelegeau ce se întâmplă în jurul lor. Interesant că erau ascultați, aveau un cuvânt de spus. Când mi-au făcut instalarea în parohie, în capătul satului, m-au primit cu poezie, cu calm deosebit. Și au făcut masă în curte cu tot ce poate fi mai bun pentru oaspeți. Cum a fost sfințirea bisericii în Ziua Crucii și au dat dezlegare că a venit crai nou. Au tăiat un vițel și au făcut mâncare în curtea bisericii. Cuvânt la primire, în față la poarta mare, a rostit și Axente Boțean, învățătorul satului, de care m-a legat o frumoasă prietenie. La fel și cu Preotul Popescu, bun îndrumător al pașilor mei la început de drum, în slujba celor de aici.

Și pentrucă totam vorbit de părintele Popescu, aș vrea să vă spun câteva lucruri despre el.

Părintele Ioan Popescu s-a născut la 22 mai 1902 în Dumbrava. Fiul lui Iosif – preot, și al Lucreției, a fost a cincea generație de preoți din sat. A rămas orfan de tată la vârsta de 12 ani. A urmat clasele primare în Dumbrava, apoi școala germană în Reghin. Liceul l-a absolvit la Cluj, urmând apoi 2 ani de științe juridice și Facultatea de Teologie, după care, timp de 50 de ani, a funcționat ca preot în Dumbrava. Are trei brâie roșii. În al Doilea Război Mondial a fost recrutat ca preot la Artileria nr. 36 – Baia. Între anii 1948-1950 a trecut prin persecuțiile și presiunile aplicate preoților și oamenilor mai înstăriți. Ca să scape de persecuții, și-a dat tot pământul drumbrăvenilor, ca să-l folosească în mod gratuit.

În 1985 și-a pierdut unicul fiul, pe Iosif, eveniment ce l-a marcat pentru tot restul vieții.

La instalarea mea în parohie, unul dintre cei care au cuvântat acolo a fost chiar nea’ Ion Borșan, și a zis: ”Să dea Dumnezeu peste ani să vorbim tot așa de părintele Grecu, cum vorbim de părintele Valer. Părintele Valer a fost din sat, și era un om bun”. Au fost atunci niște discuții, că am venit prea repede, dar trecuse un an și nu era vina mea. Și mereu ne opream la crucea părintelui, când invitam alți preoți la maslu. O invitam și pe doamna preoteasă, soția părintelui Valer, pe care noi am respectat-o. Avea și trei copii, și a fost o dramă să moară la 35 de ani. Băiatul, Bogdan, care a fost coleg cu Oana, fiica mea, a murit tragic în accident, la o vârstă fragedă, o altă dramă.

Pe mine, singurul lucru care m-a pus într-o situație delicată, era ca am fost singurul preot străin care a venit după 300 de ani să fac o altă lege față de cele pe care le-au făcut preoții din sat. Și am lăudat, și am scos în evidență faptul că părintele Valer a făcut casa parohială, deși era din sat, și putea să stea oriunde, fără să facă casa parohială. Părintele Popescu nu a făcut casă parohială, pentru că a stat în casa dânsului. Dar, fiind conștient de valoarea pe care a avut-o, nu putea să rămână în sat; fără doar și poate a făcut-o pentru cel care va veni după el. Grigore, fratele părintelui Valer, este preot la cea mai mare catedrală din Timișoara. Și e foarte bine văzut și un copil excepțional. Și mă gândesc că eu i-am făcut actele care se cuvin a fi făcute de preotul paroh, pentru înscriere la teologie. Am avut bucuria că a venit acasă și am slujit împreună exact când a dat fratele lui, Mera, Paștile. Am slujit la Înviere amândoi, am slujit la sfeștanie în casă, l-am lăsat să predice. Nu a venit odată de la Timișoara să nu-mi aducă vin de împărtășanie sau ceva deosebit, lumânări. E un copil care m-a respectat, dar și eu l-am respectat, la rândul meu. Din moment ce s-a făcut preot, e ca mine. Un cheltuitor de har și de binecuvântare. 

M-am acomodat cu bucuria vieții din zonă, mai ales că obiceiurile și tradițiile de aici m-au impresionat. Mergeam la stână să binecuvântez oile primăvara, iar ciobanii îmi dădeau, drept răsplată, caș și urdă din ziua respectivă. Tot ce se făcea la oi în ziua aceea era al preotului. La Laslea erau alte obiceiuri, nu se întâmpla așa ceva și nu mergea nimeni să dea caș preotului. Acolo e altă viață, altă mentalitate. 

În sat erau multe turme și exista obiceiul să se facă măsura oilor înainte de a urca la munte. Preotul trebuia să sfințească turmele. Să scap de toate odată, mergeam la câte șapte stâni într-o duminică și binecuvântam turmele și ciobanii, nici nu mergeam la biserică. Oricum, toată lumea era la măsura oilor. La ora 7 porneam. Ca preot, nu puteai să te ospătezi prea mult, că te duceai la următoarea măsură și te bâlbâiai. Era un moment de rezistență. Erau șapte stâni cu ciobani adevărați: nenea Ionel, nenea Marian (Gabor), Vasile Hoander, Vasile Condrate. Tetea Vasile era bucătarul satului, făcea niște mâncăruri tradiționale foarte apreciate pentru înmormântări, botezuri și cununii. 

Tot prin inițiativa mea, am adus veselă la casa parohială. Scria pe toate vasele „Parohia Ortodoxă”. M-am dus cu Velu Bendriș, George Sorlea și Liviu Gabor, cu patru mașini. Am adus toată vesela pe comandă de la Faianța Sighișoara și de la Email de Sighișoara. I-am dat-o lui nea Vasile Condrate în custodie și i-am zis să ia o sumă modică de la cei care o foloseau. Apoi, ne-am apucat să facem biserica. Am făcut-o cu foarte puțini bani, dar cu muncă, nu glumă. Am avut marele noroc că oamenii au venit și m-au ajutat muncind. Am mărit biserica cu 28 m², baza, plus că am făcut și podișorul. A venit Preasfințitul Andrei într-o vizită pe 6 martie, scrie și pe Evanghelia pe care a făcut-o cadou bisericii atunci. Mi-a zis unde să fac ușa, și a ieșit foarte bine, că acolo e holul. Și intri în hol, și nu bate vântul, și nu e curent. Am scos tot din exterior, am tencuit-o, dar nu cu nimicuri. Am scos toată podina și am pus scândură nouă, am adus lemne din pădure. A fost treabă multă. Am bătut leațuri cu rabitz, nu cu trestie. Lucu Tamba și băiatul, Dănuț, au tencuit toată partea exterioară a bisericii și au dat-o cu terasit, cum era pe vremea aia. Altarul, culorile de galben cu bronz și albul, Dănuț le-a dat. Iar după aceea, la 16 ani, a murit: a făcut meningită. 

Când am văzut biserica făcută, a trebuit să găsim pictor. Erau mulți pictori care au făcut biserica de la Bistra. Ctitor era Ghiță Vlasa de la noi, din Dumbrava. El era căsătorit acolo. Dacă nu era el, nu se făcea nimic. Toată catedrala de la Bistra Mureșului a făcut-o Ghiță Vlasa, cu sponsori, cu intervențiile lui, un om descurcăreț. L-am cunoscut foarte bine și, când a venit prima dată, m-a chemat la el. A fost un punct de sprijin. Nu am cerut bani oamenilor din sat, doar să lucreze. 

M-am dus la Sergiu, preotul Andone de la Bistra, să văd cine face acolo pictura. Ei au avut nevoie de var stins. Am luat var și l-am stins în grădina bisericii. Și era vechi de trei ani, până ne-am apucat de pictură. Ei au avut nevoie de var, nouă ne-a rămas, și le-am dat vreo patru-cinci butoaie. Era un băiat, Cezar Ungureanu, și a zis că pictează el biserica, nu cu mulți bani, în jur de vreo 130.000. Veneau 300 de lei de familie, asta a fost contribuția. S-au adunat, dar cred că vreo 30 de familii n-au dat. Ion Sorlea era consilier, avea mașină, și am mers cu el să pun banii la Banca Religiilor, vreo 8000 de lei. Doamna Emilia de la Banca Religiilor mă cunoștea foarte bine. Mi-a zis să las banii la ei, că dobânda este 136%. A trecut mai mult de jumătate de an, și mi-a dat doamna Emilia telefon. M-a chemat să scot banii, că a doua zi dimineața îi dădea banca gata. M-am dus repede, am scos banii cu dobândă. Și așa am acoperit banii pe care nu mi i-au dat cele 30 de familii. Am zis că în fiecare dimineață trebuie să-i ducă cineva mâncare. Ziua nu bea, nu fuma, cât timp picta. Cobora de pe schelă doar să mănânce și mergea înapoi. A terminat în cele din urmă pictura. Pe 30 iulie 2000, am sfințit biserica. A trebuit să dau predica de la sfințire în trei exemplare bătute la mașină, și nu știam. Dumnezeu când îți trimite om, îți trimite. Un soț de-al unei nepoate de văr a venit aici. Era milițian și bătea la mașină procese verbale. Am stat cu el noaptea și i-am dictat predica. La înconjurarea bisericii era să leșin. Așa eram de obosit, aveam și emoții. Nea Vasile a făcut mâncarea și am avut noroc că Nuțu Vlaic l-a chemat pe unu Sorlea, care era bucătar la Intim, în Reghin. A făcut ciorbă de perișoare. Eu am lăsat pe fiecare consilier cu sarcini. Ne trebuiau patru călăreți bine îmbrăcați, să primească oaspeții. Am luat caleașca lui Aurel Vlaicu, caii și călăreții, să-l primească pe Preasfințitul, să-l aducă la biserică. M-au lăsat cu ochii în soare, toți au venit la biserică să vadă ce se întâmplă, și n-a avut cine să aducă lemne, cine să ajute la bucătărie. Am avut noroc cu un cumnat că era în zonă, și a cărat lemnele de la vecinul Ion Roșca, de lângă Nelu Borșan. 

Am întrebat primarul dacă dă un ajutor pentru sfințirea bisericii și m-a trimis la Răstolița că era cineva care trebuia să îi dea 1000 de lei. M-am dus la Răstolița, și omul a zis că are doar 900 de lei. Am fost și după roșii. N-a fost în stare niciunul, au venit doar să ia diplomele. M-am liniștit doar când am văzut că am rezolvat tot.

Ce mă mulțumește la lucrarea mea, în cei 34 de ani de preoție la Dumbrava, este că n-am pierdut pe niciunul. Am avut trei persoane de altă înclinație religioasă. Una a vrut să fie îngropată în Dumbrava și am fost de acord, dar au dus-o la Sebeș, la Rușii-Munți. Am avut pe Paraschiva (Civa) Piștii care a fost la început conducătoarea corului la Biserica Ortodoxă și s-a pocăit. Mergeam la Laurean acasă și făceam sfeștanie, iar ea stătea în picioare și se uita la mine. A murit, și nu știau unde să o îngroape. La crucea de lemn unde se face sfeștanie în Podășel, au zis că fac cimitir pentru pocăiți. Și a fost o iarnă de nu au putut-o scoate din curte. Au îngropat-o în grădina ei.

Dar să ții o unitate a Duhului întru legătura păcii, să fie și împăcați sufletește și să nu se certe, să fie și lângă preot, e lucru greu. Și am reușit cât de cât, așa cum am fost eu străin, venit de departe, de multe ori neluat în seamă. Dumbrăvenii nu prea acceptă străinii. Nu-s salcă, să cresc unde mă pui. Dar să îmi accept starea mea acum e la îndemână, pentru că mi-am făcut căsuță aici, am soția lângă mine, comunitatea. Niciodată nu am făcut diferență între ei, sunt sigur. Când ești cu toți, ești cu nimeni. Cine își adună lângă el clică, gașcă, nu e preot. Niciodată n-am făcut compromisuri. Slujba a fost la fel pentru toți. Dumnezeu le rânduiește pe toate, nu-s eu împărțitorul harului. Sunt mândru de munca pe care am desfășurat-o, nimeni nu poate să șteargă ce am făcut. Eu am împodobit biserica cu pictură, eu am modificat-o, eu am clădit-o de la temelie. 

Avem multe cărți vechi care sunt în Patrimoniul cultural național și icoane frumoase. Trebuiau tratate de carii. Domnul Mureșan le lua, pe bază de semnătură, pe la expoziții și mi le aducea înapoi. Și l-am rugat să mă ajute cu cariile. Costa 5000 de lei, e scumpă soluția, le bagă la gazare într-un sac mare. Am avut bani și le-am plătit. Am rezolvat.

În preajma sărbătorilor de iarnă veneau bătrânii cu colinda și cu Turca pe la casa parohială. Era o minunăție. Jucau hora pe zăpadă în fața casei. Întotdeauna le-am ținut un cuvânt de învățătură legat de păstrarea tradiției și a obiceiurilor pentru că e buletinul nostru. Pe țăran nu îl desfaci nu de glie. Și colăceii mă impresionau până la lacrimi. Ieșeam în drum și primeam copiii: „1, 2, 3 colăcei!” Un alt obicei era Chiraleisa. Traducerea clară e Kírie eléison, Doamne Miluiește, din grecește. 

Bucuria mea cea mai mare e că am rămas în sat și am ajuns să îi cunun pe cei pe care i-am botezat odinioară, să le botez copiii. Asta este un fapt împlinit, care nu-mi poate aduce decât bucuria anilor pe care i-am ajuns, că mâine, nu știu dacă voi mai fi.