Dumbrava

Mă numesc Rafila Sorlea, sunt din Dumbrava, născută Borșan, într-o familie frumoasă. De mic copil mi-a plăcut să cânt, să joc, să lucrez, să le învârt pe toate după mână. Părinții noștri au muncit din greu, ne lăsau singuri acasă și făceam multe isprăvi; am dat mămăliga la găini și noi nu am avut ce mânca. A venit o vecină și ne-a adus ceva de mâncare. Mama trebuia să se ducă la lucru. La fel și tata. Lucrau în câmp și în gospodărie. Tata, Viorel Borșan, a fost și președinte de colectiv, și brigadier, și șef de echipă, când mergea lumea la muncă în alte părți. S-au descurcat greuț, nu erau atunci bani, să ai din ce să trăiești mai bine. Când am prins a crește, eu și fratele meu mai ajutam și noi la treburi. În timpul școlii, profesorii au descoperit că sunt un copil foarte inteligent, cu auz muzical. Peste tot eram printre primii. Așa m-am învățat cu toate: și să torc, și să cos, de toate m-a învățat mama mea. În clasa a II-a, a venit cunoscutul oboist, Pavel Tornea, de la Pietriș, să facă o selecție în sat, să ia doi-trei copii să ne ducă la București. Toate au fost bune și frumoase până la ordinul de plecare. Atunci, mama n-a mai vrut. Asta se întâmpla în ‘63, aveam 9-10 ani. Am continuat cu lucrul, nu m-au mai dat nici la școală, și am rămas în sat. La 17 ani m-am căsătorit. Am venit în familia socrilor, o familie de oameni foarte buni. M-am căsătorit cu Aurel Sorlea, fiul lui Văsilie de la Dumbrava, care a condus echipa de fluierași. Are un frate, Leon Sorlea, care încă mai cântă în biserică. Și, venind aici, cum se umbla pe atunci în toate părțile, am fost prezenți la toate evenimentele, cu toate că a fost mult de lucru, cu toate că am avut trei fete una după cealaltă. Am fost întreg ansamblul comunei Vătava, de 120 de persoane, la Cântarea României, și am fost în toată țara cu echipa de fluierași. Am fost și cu Turca, și cu joc, și cu cântece Așa ne-a trecut timpul în tinerețe, nu știam de greutăți. Am fost peste tot, și la Maramureș, și la Alba, și la Cluj, și la Sibiu, și la București. Echipa de fluierași, domnul Savu și domnul Nicolaie Borșan organizau plecările. Pe urmă, a rămas bărbatul meu, Aurel. El a condus echipa de fluierași și ne duceam la toate festivalurile. Eram invitați și primăria ne dădea autobuz. Am fost și pe Valea Mureșului, la spectacolul de la Răstolița, în fiecare an. Pe unde ne invitau, mergeam. Am fost și în țări străine: Ungaria, Bulgaria, Israel. În Israel am stat șapte zile și aveam program doar seara. Ziua mergeam și vizitam. Am fost la Mormântul Sfânt, la Zidul Plângerii. Dacă nu mergeam atunci, nici că mai vizitam, că la noi, la oamenii mai săraci, n-a ajuns banul. Când era vorba de dus, trebuia să avem bani, să-mi plătesc acasă gazdă, să plătesc ciobani să meargă în locul meu, să aranjez la lucru, că nu puteam să lipsesc atât. Dumnezeu sfântul să ajute tuturor celor care ne-au ajutat, de am ajuns până acolo. Nu uităm cât trăim. Am ajuns și la Marea Moartă. Foarte, foarte frumos a fost. Numai cu fluierașii. Am făcut și șezători; au venit de la Târgu Mureș la noi în casă și la Emilia Dohotari. Cu Turca s-a mers în fiecare an. Eram tineri și ne plăcea să mergem. Acum mai vin un copil, doi, trei, le dai câțiva lei și se duc mai departe. Atunci se cânta Colacul, se colinda. Mergeau la părinte prima dată, apoi la primar. Mai erau obiceiuri în preajma sărbătorilor de iarnă. Colăceii se pregăteau de seara, trebuia să ne punem trăistuțele, iar unii nu dormeau deloc noaptea, că știau că dimineața se duc la Colăcei. Veneau cu trăistuța plină cu bunătăți. Era foarte, foarte frumos, dar nu știu ce o să se mai întâmple, că au plecat oamenii. 

Soțul a suferit cu inima, s-a îmbolnăvit, iar la 67 de ani a decedat. De când a murit Aurel, nu a mai cântat nici Leon, nici soțul Emiliei. El a avut și fluier, și taragot, și clarinet. 

 Tot el l-a învățat pe feciorul lui Fila lui Pantea, a lui Lariu, să cânte la clarinet, la taragot. Dar nu a continuat pe drumul ăsta. Leon i-a învățat pe nepoți și pe băiatul de la biserică. La noi nu mai sunt nici copilași. Fluiere se găsesc, și copiii ar putea învăța, iar dacă nu pot, s-ar putea face unele mai mici pentru ei; altfel, rând pe rând se vor pierde. 

Am trei fete. Cea mare, Felicia, a împlinit 50 de ani. Lucrează la restaurant, la Reghin, de vreo 15-16 ani. 

Livia, care cântă, a plecat din clasa a VII-a cu ajutorul profesorului Savu. A dat atunci examene și, în două săptămâni, s-a pregătit și a intrat la Liceul de Artă. Două săptămâni a plâns zi de zi, nu voia să rămână acolo. Noi ne-am dus zi de zi la Mureș, să fim cu ea. Preotul din Răstolița i-a spus că dacă stă în bancă cu feciorul lui, îi face un cadou mare de tot. S-a mai potolit și, din clasa a VII-a, a rămas în Târgu Mureș. Ne mândrim cu rezultatele ei. I-a plăcut tare mult să cânte. Și celelelate cântă, dar ea s-a dus pe drumul ăsta. La Târgu Mureș a făcut pian și oboi. A studiat cinci ani muzică clasică. Venea acasă și sufla câte două ore în oboi. Avea program în fiecare zi. Din clasa a X-a, a început studii de canto, muzică populară, cu regretatul profesor Vasile Contiu, la Școala Populară de Artă din Târgu Mureș. După terminarea școlii, a început să meargă la festivaluri. A câștigat diferite premii, iar în anul 1999 a luat premiul I la concursul ”Moștenitorii” – Tezaur Folcloric, realizat la TVR de către Marioara Murărescu. Au urmat primele înregistrări, prima casetă audio și mai multe CD-uri. Este absolventă a Facultății de Muzică, Secțiunea Pedagogie Muzicală. Participă la emisiuni radio și TV, la spectacole, unde merge cu mare drag. Fiecare cântare are o temă și o destăinuire, ori cu satul, ori cu mama. Dacă ar fi numai cu muzica, ar fi altă treabă. Dar trebuie să se ducă și la muncă. Lucrează la Târgu Mureș, într-un domeniu diferit de cel artistic, la Romchim.

Cea mică e Lăcrămioara. E plecată în Germania cu soțul. Au fost și prin Spania, și prin Elveția. Timp de 16 ani n-au avut copii deloc. După 16 ani și un tratament, a rămas însărcinată și au făcut un băiețel. După patru ani, au făcut și o fată, care are acum doi ani. Sunt bucurii foarte mari. Felicia are numai un fecior, e căsătorit și, de patru-cinci ani, e plecat în Suedia. Are 29 de ani. Bianca, a Liviei, are 14 ani, iar cei micuți au venit târziu, târziu. 

Era greu înainte, dar parcă era mai multă armonie, mai multă înțelegere, dragoste. Mergeam noi, ăștia însurați și măritați, și lăsam copiii acasă cu mama sau tata. Umblam la colindat toată noaptea. Când intram într-o casă, era plină. Mergeam la nunți, ciuiam găina, iar textele de ciuituri le făceam atunci; ne orientam după nănași. Atâtea poze am cu găina!

Veneam și dormeam un pic, trebuia să ne facem și treburile, că erau oi, vaci, porci. O dată n-am lipsit de la biserică. Acum nu se mai duce lumea. S-a schimbat total lumea. Atunci stăteam la joc până la trei-patru. Jucam non-stop.

Erau greutățile mai mari. Și acum e greu, dar atunci n-a fost modru așa de bani. Când a intrat cea mai mare la liceu, s-a dus și Livia că n-a vrut să rămână acasă. Între Felicia și Livia sunt patru ani diferență, între Felicia și Lăcrămioara sunt zece și între Livia și Lăcrămioara sunt șase. După ce au început să crească, ce a avut cea mare i-a trebuit și celei mijlocii. Dar n-a trecut mult, că aia mică le-a ajuns, că e mai voinică. Îi trebuia și ei rochie, fotă, cămașă. Am fost la Caransebeș, am făcut haine, să fie toate bine, să le placă. Din hainele Liviei, multe sunt căpătate. Le-am primit și le-am recondiționat cu mama mea, Paraschiva. Întotdeauna ne spunea că trebuie să fie frumos îmbrăcată, să nu stea supărată. 

La noi, în marțea Rusaliilor ieșeam la monument, la Podășel. Veneau cu jocuri de prin toate satele: Monoru, Vătava, Râpa, Gledin. Și fiecare era cu jocul lui. Dacă aveai prieteni prin alte sate, îi chemai. Veneau lăturenii și îi omeneam. Se puneau mese cu mâncare și băutură.

Tare frumos a fost și la măsura oilor. Tata socru’ a fost și cioban. Chemam prieteni. Le dădeam caș dulce, urdă, jântiță, carne. Fiecare avea și mielul lui care era propus. La măsura oilor se tăia un miel. Așteptam preotul de la alte stâne. Venea și făcea o slujbă pentru sfințirea apei, pentru binele stânei, făcea sfeștanie. Nu mai sunt nici ciobani, mulți s-au lăsat, s-au îmbolnăvit, sau au murit. Tineretul care a urmat după părinții noștri, a fost mai slab decât ei. Au fost și ciobani de 80, 90 de ani, și așa au murit, ciobani la oi. Au rezistat atâția ani, non-stop. Primăvara se duceau, și toamna veneau. Încă are și Livia un cântec, dar nu știu cine i l-a făcut: „Când vine luna lui mai,/ Se duc oile pe plai.”

Jocul ciobanilor e toamna, la Vinerea Mare (Sfânta Paraschiva). De Vinerea Mare e alesul oilor. Era fain, tare frumos. Se făcea acasă la un cioban, de obicei la șeful de stână. Când au fost mai mulți, s-a făcut și la cămin. Sunt multe obiceiuri, dar nu o să se mențină, că nu are cine să aibă grijă.

Noi îl ajutam la toate ospețele pe Vasile Condrate. Înainte de el a fost tata-socru, Vasilie a Florii. Ne chema, că făcea mese. În postul Crăciunului lucram atâta de mult!, fiecare cu țesătura ei. Și făceam șezători, într-o seară la mine, în altă seară la alta. Nu se mai fac deloc. Eu am lucrat în anii trecuți la toate cămășile Liviei, cât a trăit mama. Unde n-a fost bine le-am desfăcut, le-am spălat, le-am albit și apoi am umplut cu mărgele, cu fluturi, cu acul ăla mic, mic, mic. Acum, nici ochelarii nu mă mai ajută. Așa am cusut și ziua, și seara, și noaptea, ca pe bandă. S-a dus și vederea, s-au dus și anii. Acum, ce să mai aștept? În martie fac 70 de ani. Îmi amintesc de mama mea, nu uit cât trăiesc. După ce m-am căsătorit, am venit de la biserică, am făcut masă în ogradă, am fost cu socrii, cu părinții, cu cumnatul. Și mama mea era în doliu după cineva. Avea rochie neagră, năframă neagră și cămașă albă cu ceva negru prin ea, cu niște puiuți. Ticu s-a apucat, și a chiuit, și mica a zis atunci: „D‘apoi tu nu ești bătrân, mă? Că eu sunt de 65 de ani, și eu sunt bătrână.”.