Dumbrava

Sunt Rânja Ion din Dumbrava. M-am căsătorit cu Sorlea Ioana în anul 1964. Ea era de-a lui Sorlea Vasile și Florentina, zâs Bașton. Avem patru copii. Trei ficiori și-o fată. Unul se ocupă cu tractorul, unul e ceferist, fata lucrează în gospodărie și ăstălalt, de-acasă, se ocupă cu animalele. Cel mare-i Dinu, Janel îi mijlociu, apoi Voichița și pe urmă Lupu Vasile. Lupu el îi aici acasă, cel mai mult cu mine. Are animale, niște vaci, oi.

Eu m-am ocupat cu agricultura și cu ciobănitul. Cel mai mult cu ciobănitul. Am fost 52 de ani la ciobănit de când sunt eu, prin toți munții ăștia, în Călimani, Toplița, Lunca Bradului, Răstolița, pe urmă pe-aicea, pe răzoarele-astea de la noi. Strungar n-am fost. N-am fost slugă. Eu am mers cu tatăl meu de la început, de prin 1956 în Căpățâna. Am fost cu tata, cu George, cu moșu Bașton și cu unu de la Lunca Bradului. În ’57 am fost cu Bendriș Ion, cu Codiță și cu gineri-su, cu Ionel, în Scurtu. De-atunci încoace, tot așa, am fost cu toți ciobanii de prin satu’ ăsta.

În casa asta am ajuns fiindcă în timpul războiului casa părinților mei a ars. În ’43 sau așa ceva, ori ’44. Și părinții meu au venit aici, la bunici. Moșu meu o fost din Cilea (Filea), de-aia îi zice a Cileanului, și bunicul o fost de pe deal, de unde stă Matei Mareș. De-acolo s-o tras. Și pe urmă părinții s-o dus să-și facă casă din nou, iar eu am rămas aici, unde am stat cu bătrânii. Bătrânii au fost singuri, i-am întreținut, și pe urmă ne-am făcut casa aicea. Îi chema Dumitru și Șofrănica Stoica. No, și pe urmă așa, cu gospodăria, cu ciobănitul și cu animalele, așa o fost.

Pe timpul colectivului, 20 de ani am fost la oi. De-acolo am pensia. Am fost într-una la oi, vară, iarnă, tot timpul. Eram trei-patru oameni și ne-am rânduit, că numa singur n-aș fi putut.

Am nepoti și strănepoți. Când eram ca ei, meream cu oile și ne jucam pe-acolo, ca copiii. Nu mai țiu minte toate jocurile, da’, în orice caz, ne jucam cu mingea. Făceam minge din păr de vacă. Curățam vaca și luam părul ăla, îl strângeam și-l stropeam și noi cu apă ca un boț și pe urmă învârteam cu ață de cânepă, tare. Cu aia jucam. Atuncea nu era fotbal. Mingea o băteam cu bota și jocuri de-astea care erau în timpul ăla, demult. Primăvara, când mergeam cu oile, făceam niște găuri în pământ cu cuțitu’… Ne întâlneam, că eram mulți care aveam animale. Da nu mai știu cum era jocul ăla, că nu mai țin minte… 

Acuma mă cam dor picioarele, câte coaste și părăie am umblat, vai de mine și de mine, pe tăți munții. Numa’ cât am mers de-aicea pân’ la Bradu Ciont, pe jos, cu oile. Și-am vinit pe jos. Făceam două zile până acolo. Plecam dimineață, meream pe la Ilva, acolo stam noaptea și mulgeam oile, făceam cașul și pe urmă plecam. Apăi seara ajungeam în Călimani. Am prins vremuri bune, și vremuri rele. Am prins vremuri destul de aspre, am prins vreo 10 ierni acolo, prin iunie. Iarnă în iunie. Era zăpadă și de câte 20 cm, și frig, ningea de gândeai că-i iarnă. O trecut. Apăi erau toate dihăniile, lupii, urșii, și de-alea… 

Porecla socrului, Bașton, vine de la o întâmplare de la școală, că părinților lui nu le zicea Bașton. Știți cum o fost povestea lui? Când socru-meu era elev la școală, bătrânul Boțan era profesor aicea. El avea o cârjă cu care mergea la școală, un baston și i-o zâs „Feciorule, dă-mi bastonul de-acolo!” Copilul a zis: „Ce să-ți aduc? Baștonul?” El n-o putut să zică baston, o zis bașton. Copiii o râs, și-așa i-o rămas numele, porecla, de Bașton.

Așa o fost și cu Goga. Să zâce că domnul Goga o vinit cu șareta pe-aici, prin centru, pe la noi, prin sat, atuncea, în timpul când Ion Rînja era și el copil, și Ion ăsta o mers la școală, unde-i căminul acum, și a strigat „Să trăiască domnul Goga!” Ceilalți au râs, și așa i-a rămas numele, și lui, și urmașilor lui – a lui Goga. 

Aicea ajută tăți la lucru, nu numa Lupu. Merg la cosât, merg la greblat, la toate cele. Băieții lui Janel, Dragoș și Flaviu, aseară au fost la noi, și ajută și ei aicea. Sunt polițiști amândoi, dar, când vin acasă, totdeauna ajută, nu stau, suntem o familie muncitoare. Lupu se ocupă cu animalele, cu oile, cu vacile. Le gospodărește și iarna, și vara. El îi șeful lor când vin la cosit, sau la ce este de lucru.

Înainte de CAP a fost mai greu. În CAP n-a fost greu, a fost bine, n-o fost ba pentru cei care au știut să lucre și care au lucrat. Poate o fost bine și pentru cei care au stat și care au chiulit, dar eu nu știu. Înainte de colectivizare, erau locurile slabe, neîntreținute…Seara așa, cu câte o vacă slabă, cu plugul…Eu cu vaci n-am arat, numa’ cu caii. Cu cai și cu boi. 

Cai mai avem și amu …Câte trei-patru cai am avut, iepe cu mânz. Am avut și boi înainte de Colectiv. Când o fost Colectivu, i-am dat. O murit moșu’, și… Atunci a fost mai greu, c-atuncea o fost lucrurile slabe, bucate nu se făceau. Duceam grâul la batoză și, când vineam, vineam numa’ cu pleava, că dădeam și cote, așa o fost treburile atuncea.

Acu’ avem utilaje în curte, destule. Și tractor, și greblă, și presă, și plug, și grapă, și disc, și toate sunt. Numa s-avem cin’ să lucre. Încă băieții pot lucra, cât pot și ei…

Dar eram tineri, și erau jocuri, nu ca amu’… Ce joc era pe la sărbătoarea Crăciunului! Pi la Anu Nou! La Bobotează! Erau șapte zile și șapte nopți de joc pân la Bobotează. Erau patru la Crăciun, două la Anu Nou, patru la Bobotează. Era lume bună. Și se vinea în costume naționale, nu ca amu’, cum umblăm amu’.

Și ce jocuri erau în Podășel! Vai de mine! Veneau râpenii cu jocurile, dar și de la noi. Se strângeau de pe toate satele oamenii aici, la târg, la joc. Era câte-o sârbă, vai, mama lui Dumnezeu! și erau oameni atunci. Acum, cine să mai vină? 

De sărbători, jocul era la Cămin. Și dacă era vreme bună, era acolo, în grădina comunală, pe vale, unde-i dispensarul. Și-n sărbători de-astelalte se făcea joc atunci. 

Îi zicea grădină comunală pentru că, așa ziceau bătrânii, o luat-o Boțan, când o fost primar, și-o făcut căminul și grădina aia, ca s-o aibă oamenii pentru orice evenimente. Și grădina din sus de cămin o fost luată pentru cămin. Pe urmă au venit Viorel Borșan de la Deda, ș-o zâs că-i a lui, cine știe cum o luat-o, cum o făcut, și pe urmă a vândut-o lu Leon ăsta.

Dar fusese luată pentru Căminul Cultural, pentru tot satul. Acolo se strângeau oamenii, mulți, ca în Podășel. Acolo era un păr mare. Îi tăiat oare? Jucam și fotbal acolo, și loapta jucam. Grădina o fost pentru tăt poporul. D-amu, s-o gătat toate.

Am fost mulți ani la oi. Am avut câștig, că dacă n-aveai câștig, de ce să mergi, să stai degeaba? Am avut animale și… Eram la oi vara, iar când vineam acasă, o săptămână, femeia programa de cosași, de oameni, și lunea plecam la cosit. Și coseam. Ce puteam, făceam, cât nu, rămânea. Și sâmbăta sau de vinerea următoare o luam înapoi, la oi, la Bradu Ciont. Mergeam cu mașina, și cu forgonu-am mers, și cu tractoru’. În toată săptămâna venea tractorul sau mașina colectivului. O fost Ion șofer și toată săptămâna aducea brânza și tot ce era de adus. Eram angajat la Colectiv, dar și când nu eram angajat, tăt cu ei vineam, tot cu mașina aia, toți care eram în Călimani, de la trei-patru turme. 

 De Crăciun, umblam cu turca prin sat. Făceam turcă înainte, băgam și muzicanți de sărbători, noi cei care făceam turca. Eram patru cezari, patru ficiori, care făceam jocu’ și plăteam muzicanții. Începeam de la popa, de la primar și pe urmă în tăt satu’, la toate casele. Oamenii plăteau care cât vreau; se dădeau colaci.

La ceterași le dădeam cum ne puteam înțelege cu ei. Trebuia să-i plătești că să steie atâta. Veneau fetele și le făceau de mâncare… în fiecare zi, altă fată dădea de mâncare la muzicanți.

Și oamenii plăteau la joc. Apoi se făceau bătăi în cămin. Când se îmbătau, se băteau, stăteau femeile stană pe lângă pereți… Se auzeau și prin Podășel bătăi. Erau bătăi și la măsura oilor. Când se îmbătau, gata începea scandalul, se sfădeau. Atunci erau oameni mulți care mergeau și la măsura oilor. Câți oameni au fost aici când am făcut măsura în Muncel, la căsuță! Păi era plin de oameni. Și tractoare, și mașini, și căruțe. Amu’, cine mere? Acum nu mai sunt oi, puține, trei stâne – Adrian Covrig, Ion Harpa și Marin Tamba împreună cu Iacob Gabor a lu’ Marița.

Mult am mers la oi. Mulți ani am fost și cu Marian,vreo zece, cu socru, cu Ionel Codiță și cu Ion de la Vlasa, 12 ani deolaltă, cu tăți ciobanii din sat. Mai sunt care trăiesc Mera, Vancu și Țapu, ei erau mai tineri ca mine. Cei mai bătrâni, tăți au murit.