Dumbrava

12 noiembrie 2022

TUDOREL BORȘAN. Suntem Rodica și Tudorel Borșan. Suntem veri primari, tații noștri erau frați. Moșu’ Grigore a fost bunicul nostru, tatăl lui Ion, Toader, Nicolae, Maria, Măriuța și Ioana. Deci a avut șase copii, trei fete și trei băieți. Dar Moșu’ a avut ca frați pe Aurel Fătu (șase copii: trei băieți, Leon, Aurelian, Emil și trei fete: Lenuța, Măriuța, Ravica), Matei (copiii: Victor, Viorel și Cătălina), unchiul Ion (copiii: Ion, Pavel și Sîiuca) și mătușa Victoria (copiii: Sandu, Aurelia, Tinuța și Firuța). 

Borșan Ion știa vreo șapte limbi, de asta s-a dus la Batoș, era translator la nemți. Viața l-a învățat. Și țigănește vorbea curent, cu toți. Era mai leneș în felul lui, dar gândea. Toată lumea îl căuta, pentru că era descurcăreț, îți dădea soluții la orice problemă. Era curtat de autorități, făcea translații între nemți, unguri, români, țigani, ruși. Școală nu prea avea. 

Asta e o familie care a migrat din Dumbrava la Batoș, în urma golului pe care l-au lăsat sașii când au plecat, după ’45.

Au mai fost încă două surori în familia Borșan, unii descendenți de-ai lui Curilă. Toate familiile astea au fost cu mulți copii. Și fiecare familie avea câte o poreclă. Și în Dumbrava, și în Vătava, și în Râpa, și în Săcal. De exemplu, familia unchiului Ion era poreclită „la Rafila fripta”, după bunica Rafila. Mică fiind, bunica, rămasă acasă cu un frate și mai mic, din nu știu ce motive, li s-a aprins casa acoperită cu paie, iar ea s-a băgat sub pat, în loc să iasă afară. Și a fost arsă, de aici “Rafila friptă”, iar fratele mai mic a murit. Iar bunica a murit din cauza unei cangrene la picior, pe care o avea de când lumea. Bunica era Rafila Oprii, din familia Opreștilor. După război, dumbrăvenii au fost împroprietăriți cu 110 ha teren, râpenii cu vreo 80 de ha și vătăvenii cu vreo 50 ha la Batoș, că acolo a fost teren rezervă. Eu am făcut schița cu toți cei care au fost împroprietăriți acolo. În fiecare primăvară, făceau coloană de căruțe din Dumbrava și mergeau la lucrările de primăvară: arau, semănau, puneau porumb, grâu. După aceea, mai mergeau o dată vara. Noi ne bucuram când vedeam că vin. Veneau coloane, nu se mai terminau căruțele și carele cu dumbrăveni, care veneau la lucru. Și stăteau vreo săptămână în câmp, acolo, la lucru; își făceau treaba, după care se întorceau. Într-o toamnă, când s-a cules porumbul, bunica a căzut cu piciorul într-un strujan, un cotor ascuțit, s-a înțepat și s-a infectat; nu a tratat-o și, de acolo, i s-a tras cangrena. Era o femeie aspră.

Mi-aduc aminte și de bunicu’. Era de un pitoresc extraordinar. Eram în clasa I, la Batoș, și vedeam cum merg copiii către casă și, deodată, văd pe drum un moș cu cojoc, cu o botă în mână, cu o pălărie și de sub pălărie plete lungi, albe, cam de o palmă. Parcă era tuns cu ceaunul. Și avea mustăți albe, barbă nu. Și am aflat că era bunicu’, și că venea la noi să-și vadă feciorul, adică pe tata. Și atunci s-au întâlnit cu bunicii ceilalți din Batoș, bunicul Vasile și cu bunica Eugenia. Și la un an-doi, s-a născut sora mea cea mică, și a făcut tata botez. Deja aveam casa în roșu, acoperită. Și de atunci am o poză cu ei, toți bunicii în curte la noi, pe o bancă, bătrâni, în ținută tradițională, populară. Bunicii erau amândoi cu cojoace, iar ele (bunicile) cu cămășile țărănești și cu pieptare.

Bunicul din partea mamei, Cristian Vasile, venea mereu la noi să vadă în ce stadiu e construcția casei. Să vadă odată casa aia terminată, să scape de un rând de pui, că mai veneau din spate încă trei, care erau tot în casă cu el, plus cel mare, care îl moștenea. Casa era ea mare, dar într-o încăpere stăteau câte două familii, că eram totuși mulți. Eu acolo îmi beam laptele când eram mic. Mă punea pe oliță și îmi dădea ulcica cu lapte în mână, să mă duc la culcare apoi. 

Să îi mai numim o dată pe frații Borșan: Marea Cozmii, Măriuța, Toderuc, Ion, Niculae, Ioana. Pe mătușa Ioana, noi o știam drept mătușa Ioana din Podășel, nu după numele unchiului, Nechifor Gabor.

Cele mai frumoase sărbători le făceam în Dumbrava, când eram copii. Noi, din Batoș, preferam să venim de sărbători și pe jos în Dumbrava, pentru că aici, trei-patru zile o țineam într-o veselie. Mai ales că, zilnic, în cămin era joc și la joc cântau țigani din Batoș. În Batoș era taraf – sașii care au plecat, au cultivat țiganii și i-au îndrumat spre muzică. Și era taraf în Batoș, în Uila, iar în taraful ăsta erau câțiva foarte buni, printre care Rudi, care venea în Dumbrava și cânta angajat de sărbători. Era ceteraș și mai venea cu încă doi, și cântau de la Crăciun până după Bobotează.

Un alt obicei era a ține berea undeva. În timpul imperiului austro-ungar, comandantul, care era de undeva din zona Năsăudului, le dădea voie unor soldați să meargă acasă de sărbători. Și le dădea și câte un butoi de bere. Și cine avea un butoi cu bere, angaja țigani și dădea tuturor de băut. De aia se ținea berea anul ăsta la unul, anul viitor la altul. Și invitau lătureni din satele vecine. Și ăsta era un obicei. Ei se cunoșteau ba din armată, ba de la muncile câmpului, ba de la păstorit din munte. Locuiau în sate diferite. Un fecior din Dumbrava mergea la Ruștior, se întâlnea cu altul de acolo și făceau o echipă pe care o invita la Dumbrava. Când veneau în vizită la Dumbrava de sărbători, stăteau două-trei zile. Erau ținuți aici ca oaspeți de seamă. Veneau să cunoască fetele de aici, după care cei de aici erau invitați acolo. Erau cete de lătureni inivitați aici și ținuți foarte bine, ca musafirii. De obicei îi cazau pe la fete. Și după sărbători se legau nunțile, pe primăvară, pe Paște. De asta sunt foarte mulți căsătoriți din satele de prin împrejurimi, unii cu alții. Era un obicei foarte fain, pentru că se făcea o selecție, nu puteai să nu te prezinți și să nu stai în picioare. Dacă ai fost primit așa, așa trebuia să primești și tu, pe măsură. Și erau cinstiți, băgați în față la joc, serviți.

Ne întoarcem la părinți. Tata (Toderuc) s-a născut în 1922. A fost luat în război cu mai mulți de pe aici. Până să plece în război era băgat slugă pe câte un an, la stână, de obicei, sau la familii bogate. Știu că într-un an sau doi, a fost la familia Borșan, din Deda, la un preot mare, care avea domenii și casa mare. Deci era sluga familiei Borșan din Deda; îl ținea undeva la grajd, și era angajat pe un rând de haine și mâncare, ținut un an întreg. Nu îi dădeau bani sau altceva, dar învăța foarte multe văzând obiceiurile și pretențiile familiei, care era una înstărită.

Soția preotului era doamna preoteasă Victoria și aveau doi copii, care au ajuns unul medic la Cluj, și unul inginer la Mureș. Tatei nu i-a plăcut deloc, pentru că doamna preoteasă era foarte aspră și dură cu el. Nu îi dădea deloc liber, nu îl lăsa să facă nimic de capul lui, îi arunca ceva de mâncare. Tata se săturase de toate astea, a venit acasă, și voia să meargă la școală, dar a venit războiul.

Și s-a dus în război cu alții de pe aici. Și au ajuns până în Tatra. Când au ajuns acolo, rușii făcuseră deja insurecția. Un grup de ardeleni de aici au reușit să evadeze, și au venit timp de două săptămâni înapoi. Au trecut Tisa pe la Sighet. Veneau noaptea și ziua stăteau prin pădurile din Maramureș. Stăteau ascunși, le era teamă că dacă îi prindeau ca dezertori, îi împușcau. Era foarte tulbure treaba. Și la Batoș au fost foarte multe crime. L-a împușcat pe unul, unde acum e dispensarul. Se împușca fără lege, era război și vreme tulbure. Erau arme, erau cartușe și lumea era neinstruită.

Tata a ajuns acasă, a stat o zi la marginea Dumbrăvii să vadă ce atmosferă e în sat, să nu fie vreun risc să îi prindă. După care a ajuns acasă, bunica a tăiat hainele de pe el, l-a spălat cu leșie, i-a ars hainele, erau rânduri de păduchi. A zăcut vreo zece zile în casă, nu a putut să iasă. Numai ceaiuri a băut și zeamă, pentru că era epuizat. Apoi s-au făcut recrutări, el a mers la școala de jandarmi la București. În timpul școlii, s-a întâlnit cu fratele lui, Niculae, care era la Academia Militară în București. S-a întâlnit și cu vărul său, Pavel Borșan, care era militar. Și a prins schimbarea banilor, când azi aveai un milion, care mâine nu mai însemna nimic.

Când s-a căsătorit mătușica Ioana, unchiul Nicolae era aviator la aeroportul de la Turda și nu i-au dat voie să vină la nuntă. Și a luat avionul, și a zburat deasupra satului. Și a făcut poză din avion la horă, la nunta surorii lui, în fața bisericii. Avem poza.

RODICA BORȘAN: După ce a făcut armata, tata s-a dus la școală, a terminat liceul în ’52 și, după aceea, a intrat la Academia Militară, pe secția aviație. A fost al doilea pe academie și primul pe secția de aviație, la admiterea respectivă. Și, în calitate de aviator, a fost la Turda, la Bobocu, la Ianca și la București. Eu sunt născută în București. Sora mea, Cornelia, este născută la Buzău, la Bobocu. 

Toți frații lui erau căsătoriți. El avea 28 de ani. Și, când prindea permisii, de obicei de sărbători, îl lua toată lumea în primire. Toți erau căsătoriți, el era fecior bătrân. Și familia s-a hotărât să îi găsească o fată din sat. Mama era singură la părinți, nu neapărat înstăriți, dar au fost foarte harnici, foarte muncitori. Și tatăl mamei, bunicul Mera, a fost prizonier în Rusia, în al Doilea Război Mondial. Tatăl lui, Mera, străbunicul meu, a murit în Primul Război Mondial. Străbunica mea, Savina, pe care am cunoscut-o, era din familia Gabor, de unde a fost și mătușa Vasilica. Deci tatăl lui Moșu’ a venit de la Gledin și s-a căsătorit cu Savina. Noi îi spuneam mama Nică. Au avut doi copii, o fată și pe Moșu’. Și a rămas gravidă cu al doilea copil, și a început primul război. Străbunicul a murit în război, iar părinții lui i-au luat fata. Deci sora lui a rămas în Gledin, mătușa Anisîie, iar străbunica a venit aici, unde l-a născut pe Moșu’. Și bătrânii la care s-a întors mama Nica, aveau și ei destui copii. I-au dat un colț de grădină și i-au făcut o căsuță.

Moșu’ s-a căsătorit foarte tânăr, copilul nimănui, pentru că mama Nică s-a recăsătorit de câteva ori, a plecat prin Rușii Munți, prin sat, i s-a înecat un soț în fântână, unul s-a spânzurat. Deci a avut vreo șase-șapte bărbați. Copilul a rămas al nimănui, crescut acolo, mergea cu oile. Era pe post de ajutor în familia Gabor. La 19 ani, Moșu’ s-a căsătorit cu bunica. Bunica a fost de aici, de unde stăm noi, fata lui Tonu. Nu erau bogați, dar foarte harnici. Și l-au învățat și pe el să muncească. Aici aveau cai, ceea ce era deosebit. Nu avea toată lumea. Dar străbunicul era foarte rău. Când bunica auzea că vine acasă, din gura uliței trebuia să iasă la poartă, să o deschidă, să dea apă la cai, să deshame caii și, când intra în casă, mămăliga să fie pe masă. Așa a fost bătrânul acela, Tonu, Vanc Anton. Și a dat-o pe bunica după Moșu’ Dumitru, acolo în căsuța mamei Nică. Între timp, lor le-a murit feciorul în al Doilea Război Mondial. Și atunci, i-au adus pe bunica și pe Moșu’ aici, ei având noră în casă. Au împărțit grădina. Erau totuși oameni cu judecată, nu erau oameni din ăștia hapsâni, care să se gândească, gata, a murit, să plece nora. Avea și ea o fetiță. Au împărțit grădina în două și au făcut o căsuță aici, mai jos, în grădina noastră. Aici a mai fost o căsuță. Și mai aveau o fată, mama Garofiței și a lui Aurel, care era căsătorită aici, la două case distanță.

Deci mama vine dintr-o familie de oameni harnici. Era frumușică, răsărită și singură. În ’55 s-a căsătorit cu tata. În iarna lui ’54, în ajunul Crăciunului, era casa mamei plină de feciori. Atunci erau jocuri în sat și fiecare fecior trebuia să ducă o fată la joc. În general, o ducea pe cea care o plăcea. În ajun nu era joc, doar în cele trei zile de Crăciun, în noaptea de Anul Nou, dar numai după miezul nopții, până la Bobotează în fiecare zi, și după-amiaza, și seara, la cămin. În toate duminicile se făcea horă în sat, în grădina lui Borșan. Era casa plină de colindători și a intrat în casă tata. L-a chemat pe Moșu’ afară. S-au dus în șură și au făcut înțelegere, iar după aceea au anunțat-o și pe ea. Fata nu avea niciun cuvânt de spus. Era foarte curtată. Pe 14 februarie au făcut nuntă. El terminase școala și trebuia să se așeze undeva. La trei zile după nuntă a dus-o la București. Părerea mea e că a dezrădăcinat-o, o copilă de 18 ani. Nu s-au potrivit ca nivel de cultură, ca nivel de trai, el era intelectual, era omul cu idei, mama casnică, învățată din familie că nevasta trebuie să asculte de bărbat.

A dus o copilă de 18 ani în București, pe Drumul Sării unde erau locuințele de militari, într-un apartament comun, cu încă o familie, familia Ionescu. Eu acolo m-am născut. Dorința mamei și a familiei mamei a fost să se întoarcă în Dumbrava. De la București s-au dus la Ianca, la Bobocu și, de acolo, au venit acasă în ’60. Tata a venit ca director de tabără la Răstolița. A fost o mare reducere militară în ’60, când s-au retras rușii. Atunci au găsit o portiță să treacă în rezervă, să vină acasă.

Tot în vremea aia, înainte de a se căsători mama, se făceau recrutări, luau fete din sat, pentru infirmiere, pe la bolnavi, pe la răniți. Au fost multe care au plecat; și se spunea că n-ai ce să îi dai de mâncare, de asta o dai afară din casă, asta era mentalitatea. Așa se întrebau și părinții mamei: ”Oare n-am avut ce să-i dăm de mâncare fetei noastre, de am lăsat-o să se ducă în lume?” Era și singurul copil al familiei. Aveau cai, aveau pământuri, nu multe, cinci-șase hectare. Dar bătrânul Tonu a cumpărat mult pământ. Sunt multe terenuri pe care le avem azi. Jumătate îi dădeau fetei din casă, jumătate nurorii, care a rămas văduvă.

Tata, având Academia Militară, a mers pe fizică. Postul pe care și l-a găsit inițial a fost de director de Tabără la Răstolița, din ’60 până în ’64, când am intrat eu în clasa I. Între timp a făcut cerere la Ministerul Învățământului să i se echivaleze studiile ca unui profesor. Deci era profesor la școală, era director de cămin, se ocupa cu pregătirea militară a tineretului, atât în localitate, cât și la nivel de județ, pentru că la ei figura ca militar în rezervă. Cu alte cuvinte, era la vremea respectivă intelectualul comunei, omul care se pricepea la orice. În anii ’60 – ’70, toată lumea din sat venea la el.

În vara lui ’72 a fost la Herculane. Îi descoperise un reumatism la inimă. La început de septembrie, la Mureș, a avut o instruire cu pregătirea militară a tineretului și s-a lucrat în ziua respectivă cu masca pe față, la hipodrom. Seara, băieții au ieșit la o bere. L-au chemat și pe el, dar nu se simțea bine. Și Ion Borșan era polițist în Târgu Mureș. Vizavi de Catedrala Mare din Târgu Mureș era clubul Apollo și, deasupra, aveau dormitoare. Acolo îi cazau, în centrul orașului. Și el era la geam. Borșan a trecut pe acolo și au discutat. Apoi s-a culcat, iar când au venit băieții de la bere, el gemea. Au chemat salvarea și în salvare a murit. S-au spus foarte multe, inclusiv că ar fi luat o substanță pesticidă. Avea 46 de ani. Situația acasă era una bună. Mama a fost docilă, ascultătoare și harnică. Au fost foarte multe discuții în vremea respectivă, dar adevărul adevărat nu l-am aflat niciodată. Ce am spus, scria și pe certificatul lui de deces: intoxicație. Cert este că mama a rămas la 36 de ani cu patru copii. Eu atunci intrasem la Liceul Pedagogic, Cornelia era încă în generală aici, Doina intrase în clasa întâi și Nicu avea patru ani. Nicu zicea că nu vrea să îl vadă pe tata milițian. A fost îmbrăcat în uniformă la înmormântare. Era ziua de Sfânta Maria Mică și toți eram la biserică. Eu și Cornelia obișnuiam să mergem la cor cu mătușica Ioana. Și a venit cineva din sat care lucra la Centrul Militar, la Târgu Mureș. A venit de acolo cu mașina, a mers la unchiul Ion la bufet, și i-a spus. Apoi a venit acasă, nu ne-a găsit. S-a gândit că probabil suntem la biserică. A venit acolo și a scos-o pe mama din biserică, a dus-o în sat, dar nu i-a spus. Iar șoferul cu care a venit, i-a spus: „Condoleanțele mele, doamnă!”. Apoi a venit cineva, ne-a scos din biserică, și ne-a zis. Asta s-a întâmplat vineri. Sâmbătă l-au adus acasă, iar duminică a fost înmormântarea, pe 10 septembrie. A venit multă lume, pentru că era intelectualul comunei, omul bun la toate, un om harnic, popular, îl cunoștea toată lumea. A avut parte de o înmormântare militară. S-au tras focuri de armă. Omul nu a fost bolnav sau n-a știut nimeni. Ce s-a întâmplat, numai Dumnezeu știe. Eu i-am simțit foarte mult lipsa. Aveam deja 15 ani, începusem să pricep. Mi-a fost și profesor. Îmi amintesc că într-o zi de Paște făceam fizică împreună cu el. Eu eram acasă și învățam. Toată lumea era în centru, pentru că, la fiecare sărbătoare și în fiecare duminică, în centru era horă. După slujbă, toți mergeau acasă, mâncau, dădeau la animale și mergeau la joc până seara, târziu. Pe mine m-a învățat să dansez bunica, prin curte. Se auzea muzica până aici. Era aici, în sat, o familie de muzicanți (Oprea Danila, Oprea Șandor și Dani), adică aveau o vioară, un acordeon și o tobă, nu cine știe ce. Dar toată lumea mergea la horă și era un mijloc de socializare. Acolo se făceau cuplurile. Oo, dar ce perechi frumoase îmi amintesc de atunci, din vremea aia, cât se mai iubeau! Maricica, bunica Adelei, cu Viorel Vancu, era o pereche frumoasă. Îți era drag să te uiți la ei. Aurica de la Gledin și Aurel Sorlea, altă pereche frumoasă. Toți din familii bune și înstărite, singuri la părinți.

TUDOREL BORȘAN: De sărbători, un grup de tineri aduceau muzicanții și îi târguiau de la Crăciun până după Bobotează, pentru toată perioada, să cânte seara în sat. Odată, tata era în grupul celor care au organizat jocul și ei aveau grijă și să taxeze oamenii, din când în când, și unde să cazeze muzicanții și să îi plătească și aveau grijă și de lătureni. Ei veneau invitați din satele vecine, cete de feciori, stăteau trei-patru zile pe cheltuiala celor de aici. Veneau îmbrăcați în costume naționale, falnici, mândria satului. Plecau de aici cu prietene și se legau căsătorii. Iar tata stătea odată la joc acolo și a auzit un instrument mai deosebit. Era Pavel Tornea, venise de la Pietriș, pe la Aluniș. S-a băgat între ceterași și a început să cânte. Și mai era Victor Radu cu vioara. Umblau împreună și erau cunoscuți în toată țara. Avea Dumbrava câteva jocuri specifice: Cățeaua, Brâu’, Ceaunu’. Eu eram mic și îmi plăcea să intru în joc, dar copiii nu aveau voie. La joc, lumea era liberă, se consumau și băuturi, și făceau strigături tipice. Copiii erau ținuți departe. 

RODICA BORȘAN: Când aveam 14 ani, am terminat școala generală, am dat examen, am intrat la Liceul Pedagogic. Și era joc în sat, iar tata l-a trimis pe Ion să mă ducă. Și l-am pupat, iar el a rămas foarte șocat. Și acum îmi este rușine de el, după 50 de ani.

TUDOREL BORȘAN: Eu eram foarte rușinos la joc. În clasele a VII-a și a VIII-a se organizau serate la școală și ne scotea diriginta la câte o oră de dans: vals, ceardaș și învârtită. Astea trei se succedau tot timpul.

RODICA BORȘAN: Aici începea jocul cu sârba feciorească. Numai ei dansau, după care își luau câte o pereche, fata pe care a adus-o fiecare. Veneau cu părinții, niciodată singure. Mamele țineau socoteala.

„Șezi mândră lângă păreți/ Până-i face bureți verzi/ Că și dracu s-o-nsura/ Dar tu nu ti-i mărita”.

Îmi amintesc că eram într-o remorcă, undeva în mers, la un chef sau o nuntă. Eram lângă unchiul Ion și chiuiam:

„Eu de-aici mă duc cu dor/ Cum merge luna prin nor/ Eu de-aici mă duc cu jele/ Cum merge luna prin stele”.

„Ginu-i bun, ginarsu-mi place/ Gazdă mare nu m-oi face/ Numa-o găzduță de rând/ Nici să cumpăr, nici să vând/ Făr’ să merg cu sacu-n târg”.

TUDOREL BORȘAN: Când se făcea nuntă, tot satul era chemat. Când s-au însurat mama cu tata, mama fiind din Săcal, tata cu serviciul la Batoș, s-au dus dumbrăvenii de aici, coloană de căruțe la Batoș. Și se făceau tot felul de glume. Mătușii Ioana, de acolo i s-a tras șoldul rupt, pentru că, ajungând în dealul Vătăvii spre Gledin, feciorii au scos cuiul de la roată. Beau, cântau și chiuiau. Mătușa era în față, pe jilț, lângă cel care mâna caii, căruța plină, ăștia în picioare, în căruță, se țineau unii de alții. Au scos cuiul, a mers căruța cât a mers, iar apoi a ieșit roata și căruța a căzut în șanț. Șanțurile erau din piatră și beton. Iar mătușa a căzut în șanț și și-a zdrobit bazinul. Nu a dat importanță, s-a dus la nuntă, a chiuit, că doar se însura fratele ei. Apoi s-a agravat, și au dus-o la București.

De sărbători, noi veneam din Batoș la neamurile din Dumbrava. De multe ori veneam pe jos, iar pe drum tata ne povestea multe. Sărbători de iarnă ca la Dumbrava nu mai erau nicăieri. 

RODICA BORȘAN: Când a murit moșu’ Grigore, mama a hotărât să mai facă un copil, un băiat. Între Cornelia și Doina sunt șapte ani diferență, al treilea copil a fost tot fată, dar au insistat și, în ‘68, au avut și băiat.

RODICA BORȘAN: Moartea tatei a fost o lovitură cruntă pentru toată familia. Mama era femeie tânără, 36 de ani, patru copii. Norocul nostru a fost cu familia din partea mamei, cu Moșu’ care era harnic, era încă tânăr și și-a asumat absolut toate responsabilitățile. Țin minte că era noroi mare pe aici, pe drum, și pe Doina o ducea la școală în spate.

Moșu’, Mera Dumitru, a fost prizonier de război la început, în Ungaria, și acolo n-a avut probleme, era bucătar. Dar după ce l-au luat prizonier, rușii l-au băgat într-un beci. Până la genunchi era apă, era iarnă, și foarte mulți au murit în beciul respectiv. Nu le dădeau de mâncare, nu le dădeau absolut nimic. El era foarte aproape de un geam, lua zăpadă de pe geam și o mânca. Așa a reușit să scape, și a venit pe jos de la Cotul Donului. A venit până la Iași cu un tren și, după aceea, a venit cu alți oameni din zonă. Când au ajuns, erau obosiți și plini de păduchi. Afară, bunica a tăiat hainele de pe el și le-a aprins.

Moșu’ și-a asumat rolul de tată. L-a învățat pe fratele meu, Nicu, să cosească și toate treburile care se fac la țară. Mama avea după noi pensie de 1000 de lei și încă 100 de lei că ne îngrijește, ăsta era venitul. Apoi, împreună cu mama, am cusut la arta populară, la Morăreni. Aveam gospodărie. Bunica era capul familiei, era un foarte bun organizator, după ce n-a mai fost tata. Ea spunea cum trebuie să facem. Casa este făcută din cărămidă aici, în curte, în ’64????. Botezul Doinei, care s-a născut în ’66, s-a făcut în casă. Era gata o cameră unde se locuia. Viața și-a urmat cursul aici în sat, dar pentru noi nimic nu a mai fost la fel.