Dumbrava

Începe la 1 septembrie, de aceea deschidem calendarul sărbătorilor din Dumbrava cu momente din preajma acestei date, vorbind despre semnificația sărbătorilor așa cum e ea consemnată în scrierile religioase și completând cu felul în care aceste momente sunt celebrate de dumbrăveni. In majoritatea cazurilor, sărbătorile seamănă mult cu cele din satele din jur, semn că, pentru ca bucuria să le fie deplină, oamenii își invitau rudele și prietenii și că erau la rându-le invitați.

cea prin care începe mântuirea creștinilor. Aceasta este prima mare sărbătoare împărătească a anului calendaristic bisericesc. Părinții Maicii Domnului, Ioachim și Ana, locuiau în Nazaret. Erau bătrâni și nu aveau copii. Se rugau, făgăduind că, dacă vor fi dăruiți cu un copil, îl vor închina Domnului. Așa s-a născut Fecioara Maria – copila fără prihană, care a devenit Maica Domnului. 

În calendarul popular, Sântămăria Mică înseamnă sfârșitul verii, marcat de plecarea păsărilor migratoare, schimbarea pălăriei cu căciula. 

De Sântămăria Mică, la Vătava, Monor, Deda, Reghin, se făceau târguri și iarmaroace unde se vindeau și se cumpărau cereale, fructe, animale. După 8 septembrie, începeau culesul viilor, bătutul nucilor, semănatul grâului, orzului, secarei. Oamenii mergeau în pelerinaje la mânăstirile cu hramul Nașterii Maicii Domnului. 

În satul Dumbrava, Sântămăria Mică era cu trei zile de sărbătoare. Se făceau jocuri în grădina comunală, unde veneau oameni, tineri din satele vecine: Pietriș Vale, Morăreni, Maiorești, Râpa de Sus, Râpa de Jos. Oamenii se întâlneau, socializau, se folosea spațiul verde din grădină pentru a întinde fețe de masă, pe care se așezau bucate pregătite în casă – pâine, friptură, cozonac, scorușe, cucurăzi cu brânză, cu prune, cu varză. Oamenii erau îmbrăcați în haine de sărbătoare și jucau jocurile specifice locale: De-a lungu’, Învârtita, Sârba, Roata, Brâul, Fecioreasca.

Sfânta Cruce este simbolul definitoriu al creștinismlui. Crucea a apărut ca simbol religios în prima jumătate a secolului I, dar s-a generalizat mai târziu, în timpul lui Constantin cel Mare, când, înainte de bătălia din 312 de lângă Roma, împăratul a văzut pe cer Crucea și a auzit o voce, care i-a spus: ”Sub acest semn, vei învinge”. Se spune că împărăteasa Elena (247-327), spre apusul vieții, s-a dus în pelerinaj la Ierusalim. Un evreu bătrân i-a arătat locul unde a fost răstignit Iisus. În acel loc s-au făcut săpături și au fost descoperite trei cruci, un pumn de cuie și o tăbliță cu inscripția Iisus Nazariteanul Regele Iudeilor. Mai târziu, Constantin cel Mare a ridicat acolo o biserică. De atunci, se sărbătorește Înălțarea Sfintei Cruci.

În calendarul popular, de Ziua Crucii se culeg ultimele plante de leac. Oamenii cred că se închide pământul, iar gângăniile târâtoare intră în pământ. Este o zi de post,  numită și ”ziua șarpelui”. Se spune că în această zi, șerpii se ascund pe un vârf de munte sau într-un aluniș, unde se încolăcesc, pentru a plămădi din spuma ce-i acoperă piatra nestemată care îți îndeplinește orice dorință, dacă ai privilegiul să o găsești și să o păstrezi la sân. În această zi nu se joacă, nu se fac petreceri și nu se mănâncă nimic din fructele și legumele care au formă de cruce: nuci, castraveți, pepeni.

Are o mare importanță la români, vindecările sale miraculoase fiind cunoscute, atât în timpul vieții sale, cât mai apoi, prin moaștele sale. A trăit în prima jumătatea a secolului al XI-lea, fiind născută nu departe de Constantinopol. A fost înmormântată aproape de țărmul mării. Un pustnic i-a descoperit trupul neputrezit și a fost adus la biserica din Epivat. Mai târziu, moaștele Sfintei Paraschiva au fost aduse la Constantinopol, de unde, în 1641, voievodul Vasile Lupu al Moldovei le aduce la Iași, la Biserica Sfinții Trei Ierarhi. De aici, în 1888, au fost transferate la Catedrala Mitropolitană, unde se află și astăzi, continuând să săvârșească numeroase minuni. 

Mulți credincioși postesc și nu mănâncă nuci, castraveți, poame care au semnul crucii. În luna octombrie, se culeg plante și legume cu efecte terapeutice: usturoiul, ardeiul iute, ceapa, hreanul, cunoscute grație folosirii lor în bucătărie. 

În popor, această sărbătoare mai este cunoscută ca Sfânta Vineri. În satele din Ardeal, inclusiv Dumbrava, are loc alesul oilor. Se încheie anul pastoral, oile coboară din Călimani la stânile de lângă sat. De obicei, oamenii mergeau la stânile unde își aveau oile, să le aleagă. Dacă toamna era favorabilă, le mai lăsau în tomnat, să mai pășuneze până venea zăpada. Atunci avea loc plata ciobanilor pentru vărat și se hotăra și plata pentru tomnat. La alesul oilor, se făcea o petrecere numită ”Ospățul oilor”. În această zi, ciobanii nu ciopleau nimic, să nu iasă mieii tărcați. Se făceau târguri de animale, se vindeau oi, vaci, porci, capre, la Deda, Vătava, Monor, Reghin.

Acum, fiind puține oi în sat, nu mai avem stâni ca altădată, alesul oilor este doar pentru cei puțini care au oi, petrecere nu se mai face, obiceiul s-a pierdut.

Biserica din Podășel poartă hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Arhanghelul Gavriil, îngerul tălmăcitor al viselor și vedeniilor, vestește lui Ioachim și Anei nașterea SfinteiMaria, tot el descoperă preotului Zaharia nașterea și menirea lui Ioan Botezătorul și o anunță pe Fecioara Maria că EA îl va  aduce pe lume pe Domnul Hristos. Se spune că Arhanghelul Gavriil a fost cel care, în veșmânt alb, s-a pogorît din cer, a răsturnat piatra de pe ușa mormântului și a șezut deasupra ei, la ceasul Învierii. Tot el a fost acela care, cel dintâi, a dat mironosițelor vestea Învierii. Este o sărbătoare mare, care, în unele zone, ținea trei zile. Sfântul Arhanghel Mihail a fost rânduit drept căpetenie a îngerilor buni, numele său însemnând ”cine este asemenea lui Dumnezeu”. Îngerii apar în credințe, în legende și descântece. Sunt patroni ai casei, ocrotitori ai oamenilor buni, vestesc nașterea, îi îndeamnă pe cei mici la cumințenie, însoțesc finii în ritualul ducerii colacilor la nașii de cununie, veghează la căpătâiul celui pregătit pentru marea trecere, conduc sufletele morților în lumea de dincolo. 

În această zi, în multe cimitire, inclusiv la Dumbrava, preotul oficiază slujba parastasului pentru cei trecuți la veșnicie. Fiecare om aprinde o lumânare la morminte. 

De câțiva ani, comemorarea celor trecuți în veșnicie se face în sâmbăta care precede sărbătoarea Sfinților Mihail și Gavriil, astfel încât la morminte se reunesc oamenii din sat cu cei care vin de departe pentru acest moment special. 

De altfel, în prezent, multe evenimente importante pentru sat (Crăciunul, Paștile, Podășelul, Sâmbăta Floriilor) cheamă pe dumbrăvenii care s-au stabilit în alte părți, dar care revin mereu în sat, pentru a se hrăni de la obârșie.

Tradiția îl consideră pe Sfântul Nicolae patronul iernii. Protectorul pescarilor și al corăbierilor pe care îi salvează de la înec, aducător de noroc, cel care se îngrijește de zestrea fetelor sărace și de copii, aducându-le daruri. Mai demult, la noi, Moș Nicolae aducea mere, nuci și o jordiță (nuia) cu care părinții să-și disciplineze copiii. Jordița se punea undeva lângă icoană și, dacă era obraznic, copilul știa de frică, doar arătându-i-se joarda. În prezent, Moș Nicolae aduce daruri frumoase și le pune în încălțămintea pe care înainte copiiitrebuie să și-o curețe, că altfel Moșul nu aduce daruri. Darurile sunt, în general, după preferințele și după necesitățile copilului.

De ziua lui se făceau vrăji, farmece și pronosticuri meteorologice. Există o credință despre vreme – când Sfântul Nicolae vine pe un cal alb, adică, aduce cu sine zăpadă, atunci se spune că va fi o iarnă grea, care se frânge abia pe la Sfântul Ion. Dacă Moș Nicolae găsea apele înghețate, le dezgheța, iar dacă le găsea dezghețate, le îngheța până la Bobotează. Este vremea șezătorilor în care se învață colinde, de acum se face Turca, se aleg vătafii și se taie porcii.

Tăiatul porcului se face înainte de Crăciun, după Sfântul Nicolae. Oamenii își creșteau porci de cu un an în urmă, pe care îi sacrificau în curtea casei, îi pârleau cu paie, apoi îi curățau, îi spălau cu apă, cu sare. La sacrificare și la pregătirea porcului erau oameni cu experiență. Porcul pregătit de ”măcelar” se ducea în casă, unde toți membrii familiei participau la pregătirea slăninii, a cârnaților, a călbașului, a cașului de porc, a jambonului etc. Acest obicei se păstrează încă, în aproape toate gospodăriile din Dumbrava.

La începutul postului Crăciunului, se adunau feciorii din sat și hotărau cine să fie gazda ”Turcii”. Se alegea cineva care avea o casă mai mare, un fecior mai înstărit și acolo se adunau în fiecare seară, unde pregăteau materialul pentru Turcă: trupul Turcii, clonțul, pe care-l făcea un meșter priceput, lepedeul Turcii (covor), prâsneii, care erau confecționați încă din vară, cănacii făcuți din lână colorată, blănița de iepure sau de căprioară și penele de gâscă care se foloseau la împodobirea capului de Turcă. Până la Crăciun, feciorii se adunau în fiecare seară, se mai duceau și fetele, tineri între 17-30 ani, care nu erau căsătoriți. Și mai participau și oameni mai în vârstă care îi ajutau și îi sfătuiau în confecțioarea Turcii. Mai aveau un bucin sau două, făcute din coarne de taur, din care bucineau seara când începeau lucrul, pentru a se anunța că se începe lucrul la Turcă. Spre sfârșitul lucrului la Turcă, se mai aducea un ceteraș, un fluieraș sau doi, ca să zică jocul Turcii, pentru ca tinerii să învețe să o joace. 

In postul Crăciunului, ca și în postul Paștilor, femeile organizau șezători în funcție de vecinătăți, astfel că în sat puteau fi mai multe șezători în același timp. In serile lungi de iarnă, se adunau prin rotație la casa uneia dintre ele și lucrau la hainele noi pe care le pregăteau pentru sărbătoarea care urma sau pentru zestrea fetelor de măritat. Torceau, coseau, brodau, spuneau povești, cântau, făceau glume și jocuri. Veneau și tineri, mai ales cei care erau de însurat, și, nu de puține ori, după astfel de întâlniri se legau căsătorii.

Ziua de Ajun începe cu Colăceii, bucuria copiilor; după amiază pornesc din nou copiii, în grupuri de câte patru, cu Steaua sau, câte doi – trei, cu colindul; spre seară, se aude bucinul vestind pornirea Turcii iar mai târziu, în cursul nopții, grupuri de tineri, dar și oameni mai în vârstă pleacă la colindat pe la rude și prieteni, uneori și prin satele vecine. În această noapte, porțile rămân larg deschise, ușile nu se încuie, semn că orice vestitor al nașterii lui Iisus este binevenit.

Este un obicei foarte vechi și frumos. În zorii dimineții, copiii satului plecau cu trăistuțe-n spate spre capătul satului din jos, strigând: ”1, 2, 3, colăcei!” La porțile caselor ieșeau oamenii din drumul principal, dar coborau și cei de pe dealuri, cu traistele pline, și le dădeau copiilor colăcei și pupeze, mere și nuci. În zilele noastre, copiii primesc dulciuri. Satisfacția și bucuria copiilor este nemărginită la această sărbătoare, când merg acasă și-și varsă traistele pe jos și își împart darurile cu bunicii, cu părinții și cu ceilalți ai casei. 

Astăzi, la această sărbătoare participă mulți copii veniți de la oraș (nepoți și strănepoți ai dumbrăvenilor), chiar și copii din satele vecine, în care obiceiul nu s-a păstrat.

Se pregătește din vreme. Trebuia învățată colinda și pregătită steaua, care era confecționată din hârtie colorată cu 8 sau 12 raze. Grupul care mergea cu Steaua număra 4 băieți. Unul era înger, iar restul erau crai, care au urmat Steaua, vestind nașterea lui Mesia, refăcând astfel textul biblic cu cei trei crai care au urmat Steaua. Când mergeau cu Steaua pe uliță, copiii strigau ”Stea frumoasă, luminoasă/ De la Dumnezeu trimeasă”. Gospodarii care voiau să-i primească îi invitau în casă, iar copiii începeau cântecele de stea ”Steaua sus răsare, Ca o taină mare…”

În preajma Crăciunului, TURCA era gata împodobită, colinda și jocul turcii învățate (repetițiile se făceau la casa gazdei). În Ajunul Crăciunului, seara, suna bucinul de la gazdă, se adunau feciorii satului și plecau la colindat, începând de la preotul satului și continuau cu primarul. Pe drum, feciorii chiuiau chiuituri specifice Turcii și sărbătorii de Crăciun, bucinau pe drum tot timpul, pentru a anunța lumea din sat că vine Turca. Chiuiturile și colinda Turcii sunt lucrări de o mare complexitate, care combină elemente din evanghelii referitoare la taina Nașterii, cu elemente arhaice legate de cultul pâinii și cu aspecte din viața de zi cu zi a oamenilor. Simbolistica podoabelor de pe turcă este o altă probă a complexității acestui ritual. 

Toată noaptea, până-n zorii zilei, Turca mergea la fiecare casă. Erau răsplătiți cu colaci, pe care-i purtau pe botă; în ultimii ani, sunt răsplătiți cu bani. 

În zorii zilei se duceau acasă, dormeau două-trei ore, apoi mergeau la biserică. După ce ieșeau din biserică, se mai juca Turca și-n fața bisericii și apoi continuau să meargă prin sat, până colindau toate casele. În a doua zi de Crăciun și-n a treia zi, se făcea joc la cămin. Muzicanții, angajați de gazdele Turcii, erau oameni ai satului sau din satele vecine, de obicei țigani, care știau să cânte la vioară, acordeon și tobă. Obiceiul s-a cam pierdut, nu se mai face joc, nu mai avem muzicanții satului, Turca nu se mai face, fiindcă nu sunt condiții.

Sărbătoarea Crăciunului se deschide cu mare bucurie pentru toți credincioșii, fiind sărbătoarea Nașterii Mântuitorului. Această naștere nu este una oarecare, fiindcă însuși Dumnezeu este cel care a luat trup și s-a născut Om. Venirea lui pe Pământ a deschis o nouă eră în istoria omenirii. Sărbătoarea Nașterii se suprapune pe sărbătoarea precreștină a Crăciunului, zeul solar care, conform unor legende, moare și renaște cu ocazia solstițiului de iarnă.

Povestea Nașterii Pruncului Iisus este descrisă nu doar în evanghelii, ci și în colindele care se cântă de la începutul postului până la Bobotează. 

De Crăciun toată lumea colindă, colinda celebrează miracolul Nașterii lui Iisus, dar având și menirea de a le ura celor din jur un an nou bogat și o viață frumoasă. Colinda este o lucrare complexă care, ajutându-ne să rememorăm momentele esențiale din istoria creștinismului, ne influențează favorabil viitorul. Toată suflarea satelor sărbătorește nașterea lui Hristos, familiile se reunesc, este un moment de trăire emoțională unic, în care este implicată toată suflarea satului.

În tradiția satului nu exista pom de Crăciun sub care Moș Crăciun să așeze daruri. Exista un butuc numit Crăciun, care ”moare”. Era ars în timpul sărbătorii, iar tăciunele rămas era leac pentru vindecarea bolilor. Copacul tăiat, butucul, simboliza moartea anuală a Zeului Crăciun, care renăștea prin ritul funerar de incinerare, specific getodacilor înainte de creștinare. Împodobirea pomului de Crăciun este un împrumut târziu (sfârșitul sec. al XIX-lea) din Occident. Astăzi, fiecare casă are câte un brad împodobit iar la biserică acesta e decorat de copiii din sat cu câteva zile înainte. În ziua de Crăciun, sub brad așteaptă daruri pe care copiii le primesc după liturghie.

La opt zile după naștere, Pruncului Divin i s-a dat numele de Iisus. Acest nume, pe care îngerul îl vestește înainte ca pruncul să fi fost zămislit, înseamnă ”Domnul este Mântuirea”. Este ziua Sfântului Vasile cel Mare, unul dintre patriarhii Constantinopolului. 

În ajunul Anului Nou, copiii mergeau cu plugușorul, obicei mai nou, prin care se urează gospodarilor un an nou fericit. Tinerii mergeau la urat cu bice, clopote, buhai, pentru a face cât mai mult zgomot. Ei se asociau cu câteva zile înainte, procurându-și câte o traistă sănătoasă, pentru a-și strânge darurile: colaci, mere, pere, uneori și bani. La miezul nopții, la trecerea dintre ani, la ora 12, se trăgeau clopotele la ambele biserici. Bărbații și feciorii organizați în grupuri mergeau prin sat. Feciorii mergeau la casele cu fete, iar însurații la prieteni și neamuri. Se întindea o masă de sărbătoare, cu mâncăruri bogate, colindau și petreceau până-n zori.

Suntem în prima zi a Anului Nou. Acum se cântă colinde și se împart daruri. Este ziua în care copiii și tinerii umblă cu Sorcova. Aceste obiceiuri reprezintă un rit precreștin de fertilizare, de invocare a spiritelor bune în casa și gospodăria celui care primește urătorii. Atingerea sorcovei însoțită și de o urare este considerată ca fiind aducătoare de noroc. ”Sorcova vesela/ Să trăiți, să-mbătrâniți/ Ca merii, ca perii/ În mijlocul verii/ Ca toamna cea bogată/ De toate-ndestulată.” 

Un alt obicei era ”vergelatul fetelor”. În noaptea dintre ani (numită și vergel), exista obiceiul de a face un ritual pentru a afla ursitul (viitorul soț). La acest ritual participau fetele mari, conduse de o babă sau de stăpâna casei, care-și asuma rolul de ursitoare. Se astupau ferestrele, iar gazda aducea mai multe obiecte (cuțit, sare, piper, o pâine, pieptene, un inel, bucăți de cărbune) pe care le așeza sub un blid, iar fetele, legate la ochi, trebuiau să aleagă un obiect. Dacă fata punea mâna pe un pieptene, viitorul soț ar fi fost ”colțos”, dacă era pâine, însemna că era bogat, iar dacă era creion, era deștept, cu carte. Aceste prognoze se adevereau rareori, dar unii mai credeau în astfel de semne. Oricum, era un bun prilej de glume și de distracție. Acest obicei nu se mai practică astăzi.

Un alt obicei legat de Anul Nou, practicat de bătrâni, era ”calendarul de ceapă”. Acesta se făcea astfel: se dezlipeau de pe bulbul de ceapă 12 foi, pe care se punea sare. Fiecare dintre foi corespundea unei luni a anului și, după cum se înmuia fiecare foaie, se făcea prognoza timpului – dacă luna era ploioasă sau secetoasă. Nici acest obicei nu se mai practică.

La Bobotează este mare sărbătoare, este botezul Domnului. Când Iisus a primit botezul și a ieșit din apă, cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu a pogorât asupra lui în chip de porumbel. O voce s-a auzit din înalturi. ”Acesta este fiul meu preaiubit întru care am binevoit”. Prin botezul cu apă oficiat de Ioan, Iisus ia asupra sa păcatele tuturor oamenilor de oriunde și din toate timpurile și le curăță în acea apă, răscumpărându-le apoi prin jertfa sa.

Prin cufundarea sa în apa Iordanului, Iisus sfințește firea apelor. Așa se explică faptul că biserica a rânduit pentru această zi sfințirea cea mare a apei – ”Aghiasma mare”. Aghiasma se păstreaza la icoană, fiind tămăduitoare la minte și la trup. Taina Botezului este cea dintâi dintre cele 7 taine bisericești, care stau la poarta omului în creștinism.

Între Anul Nou și Bobotează, preotul merge din casă în casă, binecuvântează casa și face sfeștanie (preotul desenează cu lumânarea pe perete o cruce cu simbolurile specifice INRI, însemnând dedesubt și anul respectiv). 

Sărbătoarea începe în ajun, când oamenii postesc, pentru a avea parte de sănătate și belșug. Și la noi în sat, în ziua de Bobotează, oamenii se adună lângă o apă, își iau aghiasmă, stropesc în gospodărie, iar preotul merge din casă în casă, să stropească cu apă sfințită. Fetele iau din mănunchiul de busuioc și-l pun sub pernă pentru a-și visa ursitul.

În ziua a doua și a treia de Bobotează se făcea joc la Căminul Cultural.

Pe data de 7 ianuarie se sărbătorea Sfântul Ioan prin urări, laude, chiuituri sau chiar critici. Iar seara, joc și voie bună – ”Balul Ionilor”. Sfântul Ioan este și patronul pruncilor, pe care-i ajută să nu moară nebotezați. Sfântul ”botează” și gerul: în ziua de Bobotează frigul se înmoaie. În această zi, este bine să se dea poamană săracilor. Sărbătoarea încheie ciclul sărbătorilor de Crăciun.

Bunavestire sau Blagoveștenia este ziua în care biserica creștină prăznuiește vestea adusă Fecioarei Maria de către Arhaghelul Mihail că va naște pe Iisus Hristos. Trimisul lui Dumnezeu i-a spus: ”Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu și iată că vei lua în pântece și vei naște Fiul și va fi numele lui Iisus”. Preacurata Fecioara Maria, Binecuvântată între femei, a devenit o punte, o legătură între Dumnezeu și lumea noastră. Nu întâmplător s-a statornicit în iconografia noastră tradiția ca pe ușile împărătești să fie picată icoana Bunei Vestiri. După credința multor români, este o sărbătoare tot așa de mare ca și Învierea.

Sărbătoarea este situată în apropierea echinocțiului de primăvară, sosesc rândunelele, păsările aducătoare de noroc. În această zi, începe să cânte cucul. Blagoveștenia este prilej de  curățenie în casă și în gospodărie, se fac focuri în livezi și grădini, se afumă pomii pentru alungarea insectelor, a omizilor, a șerpilor. În această zi, nimeni nu trebuie să caute gâlceavă, nu se lucrează și este dezlegare la pește.

Sâmbăta lui Lazăr (sâmbăta Floriilor) este un moment de celebrare a morților care la Dumbrava (dar nu numai) constituie un bun prilej de reunire a familiilor în jurul mormintelor celor dragi, chiar dacă unii trebuie să facă sute de kilometri pentru asta. Este impresionant faptul că cimitirul are o aură de sărbătoare – pe morminte sunt plantate flori de primăvară, aleile sunt curățate, pomii din livada bisericii sunt dați cu var. Cam cu o oră înainte de începerea comemorării, oamenii se adună cu lumânări și ramuri de salcie cu mâțișori în mână, se bucură de revederea cu rude și prieteni pe care nu i-au întâlnit demult, apoi încep pelerinajul pe la mormintele moșilor și strămoșilor, lăsând fiecăruia, în semn de pioasă amintire, o lumânare aprinsă și o crenguță de salcie. Femeile aduc tăvi cu prăjituri de post sau alte dulciuri, pe care le oferă celor din jur, mai ales copiilor. Preotul începe slujba de pomenire la ora anunțată. Cimitirul e plin de oameni și de flori. Deși în general lumea e îmbrăcată în negru, nu este o atmosferă tristă, ci mai degrabă meditativă. După încheierea slujbei, încetul cu încetul, cimitrul se golește. Rămâne preotul cu cei care au de sfințit câte o cruce. Rămân luminile de pe morminte, care vor veghea târziu în noapte.

Sărbătoarea Floriilor este una dintre cele 12 sărbători împărătești și comemorează intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim. Este celebrată în fiecare an, duminica, cu o săptămână înainte de Paști. Pe drumul spre Ierusalim, lângă Muntele Măslinilor, Mântuitorul îi trimite pe doi dintre ucenicii săi, să îi aducă din sat un mânz de asin, pe care nu a mai stat nimeni. Aceștia l-au găsit, după cum a spus învățătorul lor: ”Mergeți în satul dinaintea voastră și, intrând în el, veți găsi un mânz legat pe care nimeni n-a șezut vreodată”. Poarta prin care a intrat Domnul în Ierusalim se numea atunci ”Poarta de Aur”, ea fiind zidită după aceea. Mulțimea îl aștepta cu ramuri de finic, și striga: ”Osana, Osana, binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului!”. 

În ziua de Florii, este obiceiul de a se duce la biserică ramuri verzi de salcie (mâțișoare) pe care preotul le sfințește și, după slujbă, le împarte la credincioși, ele simbolizând biruința lui Hristos asupra morții. Ramurile de salcie, sfințite în Duminica Foriilor și puse la icoană, au diverse întrebuințări, ca leac împotriva relelor care ar putea lovi casa și pe cei ai casei, pentru alungarea furtunii, a grindinei, a trăsnetului. Se spune că așa cum este vremea de Florii, așa va fi și ziua de Paști. În ziua de Florii, oamenii au voie să mănânce pește și nu se lucrează. Se mai numește și ziua Florilor, pentru că, în această zi, toți pomii încep să înmugurească și florile să înflorească. De asemenea, cei care au nume de flori își sărbătoresc ziua onomastică: Viorel, Mugurel, Viorica, Crenguța, Codruța, Margareta, Crina, Delia, Narcisa, Violeta, Camelia, Lăcrămioara etc.

În săptămâna dintre Florii și Paști sau de Sfântul Gheorghe, începe anul pastoral. Acum ciobanii își constituie stânile, își aleg șeful stânii, se înțeleg cu ciobanii cu care vor lucra peste vară și merg cu stânile la pășunile din apropierea satului – Muncel, Remetea, P(i)ciorul Poiului.

În cadrul sărbătorilor de peste an, mai putem aminti obiceiul ”strigarea peste sat”, care are loc noaptea, de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), și este considerată o datină de justiție cutumiară, în scopul de a scoate în evidență faptele bune și pentru a combate abaterile de la normele morale îndeobște cunoscute. Feciorii din sat se împărțeau în două cete și se urcau pe două dealuri (Podășel și Răzoare), și purtau dialog prin care erau biciuite toate ”păcatele” unei persoane. Nu de puține ori, din cauza strigăturilor, aveau loc certuri. Pentru o și mai mare spectaculozitate, feciorii luau roți de la care, pe care le înfășurau cu funii de paie, le aprindeau și le lansau pe deal, în jos. De sus, din deal, un om priceput la acest lucru striga numele unui flăcău, al unei fete sau al unei neveste. Apoi înșira păcatele celui numit. Flăcăii erau muștruluiți că au lăsat locuri nearate, că nu-și adapă vitele la timp, iar fetelor li se reproșa lenea, cleveteala sau alte vicii.

Paștile constituie marea sărbătoare a creștinilor, o sărbătoare a bucuriei, fiindcă primul cuvânt pe care l-a rostit Mântuitorul după Învierea Sa, a fost ”Bucurați-vă!”. Ziua Învierii este praznicul praznicelor și sărbătoarea sărbătorilor, când, în miez de noapte, slujitorul lui Dumnezeu, cu făclia aprinsă în mână, ne cheamă să luăm lumină, când prăznuim trecerea de la moarte la viață, de la păcat la iertare. Marea taină care a făcut posibilă această trecere este iubirea, căci ”Dumnezeu este iubire”. 

În Săptămâna Mare se pregătesc hainele noi pentru Paști, se pregătesc mâncărurile specifice – ouăle roșii, pasca, drobul de miel, pâinea, cozonacii, dulciurile.

În ziua de Paști mergea toată lumea la biserică, îmbrăcați în haine noi, cusute în post, iar când se întorceau, se lua Paști (pâine înmuiată în vin), se ciocneau ouăle. Când se intra undeva sau se întâlneau oameni pe drum, se saluta cu anunțarea marii vești: ”Hristos a Înviat!” iar răspunsul plin de bucurie era „Adevărat a Înviat!” La întoarcerea de la biserică, se lua Paști (pâine înmuiată în vin), se pregătea masa pentru familie, rude. La masă, se ciocneau ouă roșii, folosind aceleași expresii care anunțau cu mare bucurie Învierea. Masa era bogată, însă familiile de ciobani nu mâncau carne de miel în această zi, pentru că se spunea că vara vin lupii la stână și le atacă oile. În după amiaza zilei de Paști și chiar a doua zi, copiii umblau prin sat după ouă roșii. Se zice că cel care nu merge la biserică în ziua de Paști riscă să se îmbolnăvească tot anul. Cine se naște în ziua de Paști va fi un om norocos toată viața, iar cine va muri în această zi sfântă, va purcede în Rai.

La o săptămână după Paști, se sărbătorește Duminica Tomii, când dumbrăvenii mergeau pe Valea Pietrișului la o mânăstire, la slujbă.

În preajma sărbătorii de Sfântul Constantin și Elena, la Dumbrava se făcea Măsura oilor sau Sfeștania oilor. Mai demult, era momentul în care se măsura laptele dat de oi, pentru a se stabili cantitatea de brânză pe care urma să o primească proprietarul. Acum, cantitatea de brânză e stabilită atunci când se constituie turma.

La Măsură participau toți cei care aveau oile la stână cu invitații lor, precum și familiile ciobanilor. Venea preotul, care intra în mijlocul turmei pentru a sfinți oile, apoi binecuvânta stâna și pe toți cei prezenți. Totul continua cu o sărbătoare câmpenească. Fiecare familie tăia câte un miel din care se pregăteau frigări, lumea aducea pâine, slănină, legume, plăcinte, scorușe, ginars, la care se adăugau darurile de la ciobani: caș dulce, urdă, jântiță, balmoș, toate făcute proaspete în acea zi. Ciobanii primeau în dar slănină afumată, făină de mălai, ginars, să le aibă atunci când urcau la munte. Măsura era considerată cea mai importantă sărbătoare din viața păstorească, întrucât după aceea urcau în Călimani, unde păstoreau până la Sfântă Măria Mare. ”Foicică de sub punte/ Pleacă oile la munte/ Că la Sfântul Constantin suie oile la stâni/ Merg spre codru  la vărat/ Unde-i locul mai curat…”

La Înălțarea Domnului (Ispasul) după slujba de la biserică se mergea în câmp, cu coronițe de spice purtate de copii, la o cruce de la marginea satului, unde se sfințeau locurile, culturile din comună. La Ispas, se schimbă salutul din ”Hristos a Înviat!” în ”Hristos S-a Înălțat!”. 

Fiindcă i se mai spunea și ”Paștile cailor”, în această zi caii erau scoși la pășunat și erau lăsați să mănânce iarbă pe săturate.

De asemenea, fiind și Ziua Eroilor martiri, se merge la monumentul de la școală și se face o slujbă în amintirea eroilor neamului.

La Rusalii este marea sărbătoare a coborârii Sfântului Duh în lume, a pogorârii acestuia peste apostoli și, prin aceștia, a întemeierii bisericii. Apostolii au devenit biserica lui Dumnezeu și în această biserică, devenită după Înălțare Trupul Domnului, a intrat Sfântul Duh. Această minune a avut loc în a 50-a zi de la Înviere.

În satul nostru, Rusaliile reprezintă o sărbătoare frumoasă prin obiceiuri și portul popular. A treia zi de Rusalii, respectiv marți, se oficiază slujbă în memoria eroilor martiri de la 1848-1849, ținându-se și serbările din Podășel, cu târg și joc pe iarbă, la care participau toate satele vecine. Din cele mai vechi timpuri, în poiana din Podășel se adunau sătenii din Dumbrava și din satele învecinate – Pietriș, Morăreni, Râpa de Jos, Vătava, Gledin, Monor, Săcal, Sebiș-  pentru a sărbători primăvara. Fiind situate la poalele munților Călimani, principala îndeletnicire a oamenilor din această zonă era oieritul, astfel că aceste sate erau cunoscute ca sate de oieri vestiți. Aceștia își pășunau animalele pe locurile din jurul satelor, dar punctul comun unde se întâlneau în timpul verii erau poienile din Munții Călimani.
Trăind împreună câteva luni din an, aici se legau de-a lungul verii strânse relații de prietenie între ciobani. Astfel, în fiecare primăvară în marțea Rusaliilor (a treia zi de Rusalii) în cinstea acestor prietenii, ciobanii au început să organizeze această serbare la care își aduceau soțiile și copiii, iar mai apoi a ajuns să participe toată comunitatea zonei. Sărbătoarea începea încă de luni seara când, pe dealurile din jurul satului, de pe Muncel și Capul Dealului, se aprindeau focuri de semnalizare ce aveau rolul de-a da startul acestui eveniment. Acum începeau să sosească oaspeții din satele vecine, fiecare aducând cu ei mâncare și băutură. Nu se putea ca această sărbătoare să înceapă fără rugăciune. Veneau călugări de la mănăstirea din Monor și din Bistra, iar marți dimineața, la răsăritul soarelui, aceștia făceau rugăciune. Erau aduse turmele de oi pentru a fi binecuvântate, iar după slujbă erau ospătați săracii cărora li se dădea cașul, urda și jântița laptelui din aceea dimineață; pe lângă acestea, mai primeau și colăcei și pupeze făcute în cuptor de nevestele ciobanilor. Această sărbătoare era o adevărată expoziție a portului popular, a cântecelor și a jocurilor din aceste sate. Atât tinerii, cât și cei mai în vârstă își etalau cu mândrie îmbrăcămintea. Fetele își pregăteau de iarna iile și zadiile viu colorate, iar feciorii se întreceau în măiestria de a-și face zurgălăii și de a-și împodobii coloapele cu pene de păun, flori și aspiran. Se jucau jocurile specifice satelor noastre: de-a lungul, învârtitele, horele, sârbele și bărbuncurile, iar comunitățile din fiecare sat veneau fiecare cu muzicanții săi. Jocul mare începea cu dansul de-a lungu’; ritmul, muzica și figurile acestuia fiind o creație specifică doar acestei zone. Urmau învârtitele care făceau diferența între sate, la acest joc mișcările erau diferite de la sat la sat – aici era o competiție acerbă pentru a demonstra care sat avea jocul mai frumos. Sârbele și bărbuncurile erau jucate doar de feciori și bărbați, femeile fiind cele care în această perioadă întindeau mesele cu bunătăți.

Ca mese aveau niște lespezi mari de piatră (una din acestea existând încă în curtea bisericii), iar în loc de scaune, trunchiuri de copaci și butuci. Cei care nu mai găseau loc, își întindeau masa jos pe iarbă.
Între reprizele de joc, perechile de dansatori obosite își reîmprospătau forțele ospătându-se din gustările și băuturile aduse. Era momentul când își închinau, dorindu-și sănătate, belșug în țarină (pe câmp) și la turmele de oi, având o urare specifică: „să trăiești cât piatra de la Fântânile Reci”(o stâncă din munții învecinați, de pe care, atunci când era timp frumos, se vedea bine în Podășel). Întâlnirea de la această sărbătoare era un bun prilej de socializare pentru cei prezenți, aici cunoscându-se, împrietenindu-se și târguindu-și produsele. 

De-a lungul timpului, această serbare anuală de la Podășel din marțea Rusaliilor a primit și alte conotații. Astfel, după revoluția de la 1848, atunci când pe platoul alăturat Podășelului au fost uciși două sute de bărbați din satele din împrejurimi, contemporanii vremii au ridicat în memoria acestora un monument și, în fiecare an, în a treia zi de Rusalii, oficiau slujbe de rugăciune închinate acestor eroi. Această comemorare a eroilor are loc și în zilele noastre și se derulează în dimineața zilei de marți, înainte de începerea târgului de la Podășel.

Sfântul Ioan Botezătorul este cel care a pregătit venirea Mântuitorului și i-a pregătit și pe oameni, pentru a-l primi printre ei pe Creatorul lumii. Sânzienele sunt zâne bune, care zboară noaptea prin văzduh. Ele sunt generoase, aduc noroc pentru holde, pentru sănătate. Devin rele numai dacă le supără oamenii. În ajun de Sânziene, fetele și femeile mergeau la munca câmpului și, la întoarcere, culegeau mănunchiuri de sânziene, pe care le aduceau acasă, împleteau coronițe și le aruncau pe acoperișul casei, numind câte una pentru fiecare membru al familiei. Acolo unde erau fete de măritat se numea o coroniță și pentru viitorul soț și, dacă rămânea pe casă, însemna că se căsătoreau, iar dacă pica, însemna că se despart. După felul în care se usucă sau cad, cununile vestesc cine va avea noroc peste an, cine se va căsători, cine va muri. Se mai spune că, în această zi, ”joacă soarele pe cer”. La amiază, soarele se oprește o clipă pe boltă și apoi, când începe coborârea, are un ușor tremurat. Sărbătoarea ”Sânzienelor” are tot un caracter agrar. Cununa de flori se așează în grădini, livezi, la poartă, pentru rodire sau este aruncată în apă de fete, pentru a le aduce căsătorii. De Sânziene, se strâng și plantele de leac între orele 12-13, căci atunci este floarea deschisă. De Sânziene este interzis să te scalzi și nu este o zi bună pentru semănatul plantelor comestibile. După amiază, începea jocul pe iarbă, în grădină. În zilele noastre, se sărbătorește pe 24 iunie Ziua Iei, care a devenit sărbătoare națională.

În calendarul popular, ziua este cunoscută ca a lui Sânpetru de vară. În această zi, se culeg merele acrișoare și timpurii, care se doboară din meri, prin bătaie cu bâtele. Sfântul Petru îl însoțește pe Dumnezeu în drumurile sale pe Pământ și ține cheile de la Poarta Raiului. Se spune că-n această zi, apar licuricii și nu mai cântă cucul. Este o zi de post, iar în calendarul popular indică miezul verii. În această zi se făceau târguri și se dă pomană pentru morți. Numele lui Petru este pus în legătură cu piatra, iar la judecată Petru se află mereu alături de Dumnezeu. A doua zi se făcea joc în grădina comunală, pe iarbă.

Tradiția ne spune că Sfântul Prooroc Ilie va veni iar pe pământ, la sfârșitul veacurilor ca Înaintemergător la cea de-a doua venire a lui Hristos. La Sântilie, în miezul verii pastorale, pe munți, se organizau vestitele Nedei. Sântilie produce tunete, fulgere, trăsnete, în timpul furtunilor leagă și dezleagă ploile, hotărăște unde și cum să dea grindină. Dacă plouă și tună de Sfântul Ilie, merele și alunele vor fi viermănoase. Sfântul Ilie este unul dintre cei mai frecvenți ocrotitori ai casei la români. Femeile îl serbează, dând pomană mere. Este o zi importantă pentru apicultori, aceștia încep să ia mierea din stupi. 

Această sărbătoare are loc în preajma secerișului de care se leagă și obiceiul ”cununii grâului”. La terminarea secerișului, seara, la holdă, se împletea o cunună din cele mai frumoase spice, luate din ultimul snop sau dintr-o bucată de holdă, lăsată anume pentru aceasta. În cunună se puneau uneori și flori, și era așezată pe capul unei fete harnice sau al unei neveste tinere; secerătorii formau un alai cu cântecul cununii și veneau spre sat, chiuind. ”Mulțumim că ne-ai lăsat/ Să gătăm de secerat/ Să facem cunun-aleasă/ Și să o ducem acasă/ Făcută din grâu curat/ Cum Dumnezeu ni l-o dat/ Făcută din grâu frumos/ Ca și fața lui Hristos.” Secerătorii se opreau la casa gospodarului pentru care lucraseră, unde erau așteptați cu mâncare și băutură.

Adormirea Maicii Domnului reprezintă una dintre cele mai de seamă sărbători, pregătită de un post de două săptâmâni. Sântămărie Mare este cea mai îndrăgită divinitate feminină de către români. Este invocată de fete pentru grăbirea căsătoriei, de către femei pentru ușurarea nașterii, de păgubiți pentru prinderea hoților. Se spune că a binecuvântat toate animalele (boii, vacile, porcii, oile) pentru că au încălzit-o și hrănit-o în timpul nașterii. În schimb, a blestemat calul pentru că a mâncat fânul, păianjenul pentru că a întrecut-o la tors, și lemnarul pentru că i-a făcut Mântuitorului crucea grea. În această zi, oamenii dădeau de pomană pentru morți, struguri, mere, prune, iar după ce veneau de la biserică mâncau, iar apoi mergeau la joc, în sat. Tot în această zi, începeau târgurile de toamnă, cu vite, oi, porci, coborau turmele de la munte și, de asemenea, începea sezonul nunților. ”La Sfânta Maria Mare/ Cobor oile la vale/ Merg spre spre sate la tomnat/ Că la munte o-nghețat.”

De aproximativ 10-15 ani, din păcate, nu mai sunt multe stâni și nu se mai practică suitul și coborâtul oilor la munte, acestea fiind pășunate în apropierea satului.

Reprezintă un capitol important în familie, copilul nou-născut întărind legătura dintre cei doi soți. Ca medie, fiecare gospodar, avea câte doi sau trei copii, cu excepția unor familii mai înstărite. Nu existau case de naștere, gravida fiind asistată de câte o femeie cu experiență, moașa. Aceasta avea un rol foarte important atât în pregătirea femeii gravide pentru aducerea pe lume a unei vieți noi, cât și în formarea deprinderilor de îngrijire a nou-născutului, drept pentru care era o persoană foarte respectată în sat.

Ca și în timpurile de azi, exista curiozitatea de a ști ce va fi copilul, băiat sau fată. Astfel că, după terminatul țesutului, femeia gravidă lua fușteii de la războiul de țesut și mergea cu ochii închiși până la poartă sau până în fundul târnațului, unde deschidea ochii și, dacă prima persoană pe care o vedea era femeie, însemna că face fată și invers, dacă vedea un bărbat, însemna că face băiat. Mai exista credința că dacă fătul bate pentru prima dată cu picioarele în burtă în partea stângă, este fecior, iar dacă bate în dreapta, este fată. Când copilul se năștea, i se tăia ombilicul (buricul) care se păstra și îi era dat numai la maturitate. Buricul copilului se ținea înnodat într-o cârpă din fașă, fiind deznodat numai în dimineața în care copilul trebuia să meargă la școală, înainte de răsăritul soarelui, în fața ferestrei, crezându-se că procedând astfel, copilul va învăța bine. Pentru ca micuțul să nu fie deocheat, se punea pe ușa de la intrare în casă un fir de lână roșie, iar cei care-l vizitau, îl scuipau ușor să nu se deoache. Când copilului îi mergea rău, se considera că a fost deocheat, fapt pentru care se stingeau nouă cărbuni în apă, se făcea semnul crucii peste vasul în care erau stinși cărbunii, apoi se punea apă cu cărbune în semnul crucii pe fruncte, pe piept, pe mâini și picioare și se spunea rugăciunea Tatăl Nostru. După ce se făcea semnul crucii cu apă și cărbune, se spunea:

”De-i deocheat de fată mare, să-i pice cosițele,
De-i deocheat de femeie, să-i crape țâțele”.

Copilul era ținut înfășat timp de șase luni, cu mâinile și picioarele imobilizate, pentru a nu se zgâria și, respectiv, pentru a nu i se strâmba picioarele. Timp de șase luni, nu i se tăiau unghiile copilului, existând credința că dacă ele sunt tăiate, în special cele de la mâini, copilul va deveni hoț. Femeia lăuză nu avea voie să iasă din casă timp de șase săptămâni, până când preotul nu-i făcea slobozenie. Copiii erau botezați de preot la biserică, prin turnarea apei pe copil, și nu prin scufundarea lui în cristelniță. Copilul era dat nașei, care îl închina la icoane. Nașa de botez era și nașa de cununie a copilului.

 Legătura dintre mamă și copil se crea mai ales în timpul alăptatului, prin cântecul de leagăn, cu care era adormit copilul. Acesta era culcat fie în covată, fie în legănuț sau la sânul mamei. Cântecul de leagăn este modul de exprimare a celor mai gingașe și duioase sentimente materne, precum și a stărilor sufletești ale mamei, a gândurilor și ideilor sale. De multe ori, cântecele de leagăn sunt o improvizație.

”Nani, nani puișor

De te-ai face mărișor

Culcă-te tu, copilaș

Că te-i face drăgălaș

Culcă-te puiuț, te culcă

Nu ține umbră la furcă

Că frumos te-oi legăna

Și din gură ți-oi cânta”. 

Rînja Ioana, 78 ani, nr. 73

În perioada de după naștere, când femeia rămânea singură cu pruncul, rudele și vecinele veneau “cu merinde“, adică să-i aducă de mâncare. În trecut, femeile aduceau un coș cu scorușe, pancove sau plăcinte cu brânză ori cu dulceață, și, neapărat, o jumătate de litru de țuică îndulcită. Mai târziu, acestea au fost înlocuite cu prăjituri.

Momentul creștinării copilului era făcut, de regulă, după ce acesta împlinea șase săptămâni. Neavând posibilitatea să afle sexul copilului înainte de naștere, părinții stabileau câte un nume de fată și unul de băiat. De regulă, primul copil primea numele bunicului dinspre tată sau al bunicii dacă era fată, următorii copii primeau numele celorlalți bunici ori al nașilor.

Botezul se stabilea într-o zi de duminică sau de sărbătoare, la sfârșitul slujbei bisericești. Nașii de cununie ai părinților erau cei care îl botezau, rareori alte persoane. Cu acest prilej, prin tradiție, nașa se îngrijea de cele necesare botezului: un mănunchi de busuioc, fașa (albă, albastră sau roz), lumânarea de botez împodobită cu mușcată înflorită și struț verde (buxus) sau alte flori, un rând de haine noi, cu care era îmbrăcat copilul după botez și o pânză albă de botez netivită, în care era învelit acesta după Întreita Scufundare, pânză care simboliza puritatea Bisericii și a Credinței, dar și curățenia și puritatea noului botezat.

Petrecerea se făcea acasă și participau, pe lângă familie și nași, rudele apropiate, vecinii. Pentru masă, se pregătea fie supă de găină cu tăiței denumită “zamă dulce“, și friptură de pasăre cu cartofi, fie ciorbă acră și friptură de porc, de vițel sau de miel, cozonac, iar băuturile erau țuica și vinul.

Nașii promiteau cu acest prilej, că îi vor dărui celui mic un miel, vițel sau un purcel, ori un stup. Participanții la petrecere aduceau cadouri.

A doua zi avea loc “scalda copilului“ care avea o semnificație specială, la ea participau mama, moașa, nașa, dar și femei dintre rudele apropiate. În apa din cădiță se puneau flori, ca să fie frumos copilul, aghiasmă, ca să fie curat ca aceasta, un bănuț de argint, ca să fie bogat etc.

Până după război, îmbrăcămintea principală a copilului, indiferent de sex, era o cămășuță lungă până sub genunchi, făcută din pânză de casă, iar în perioada rece, în picioare se purtau ciorapi și ghete sau opinci, în funcție de starea materială a părinților. Abia după 4-5 ani, băieții purtau vara pantaloni din pânză de fuior, iar iarna din pănură de lână ; fetițele purtau rochii largi, colorate și șorț.

Părinții copilului aveau obligația să dăruiască nașilor “pomul de botez“ care se punea la Bobotează, atunci când umbla preotul cu crucea, iar nașii erau invitați să-l primească. Acesta este un trunchi de prun mic, împodobit cu colăcei, nuci, prune uscate, mere și bomboane, așezat pe o față de masă sau merindar. Cu această ocazie, nașii promit un dar finuțului, de regulă un animal tânăr, cum ar fi purcel, miel etc.

Nașii sunt sfătuitori pentru părinți, dar și pentru copilul botezat, de-a lungul creșterii sale, iar la căsătoria acestuia, de regulă, sunt cei care îl cunună.

Unul dintre cele mai importante evenimente din viața omului este nunta, care are o semnificație deosebită, marcând intrarea într-o nouă etapă a vieții, un nou destin, crearea unei noi familii, împlinirea unui vis. Șezătorile din timpul iernii, muncile câmpului, horele satului, îi fac pe oamenii din sat să se cunoască mai bine, să se ajute, să comunice, să lege relații de prietenie și de rudenie. Așa se cunosc și fetele cu feciorii din sat. În vremurile mai vechi, alegerea fetei sau a feciorului se mai făcea de către părinți pe considerente de avere, ignorând sentimentele tinerilor. Atunci când tinerii se plăceau și-și hotărau soarta, feciorul mergea la pețit cu părinții și nașii de botez, sau cu alte rude apropiate. Pețitul sau “mersul pe vedere“ se făcea, de obicei, în afara posturilor din timpul anului. La pețit, părinții făceau înțelegere cu privire la domiciliul tinerilor, zestrea ce urmează să o dea fiecare propriului copil, apoi se bea “aldămașul“ (acesta fiind o masă mai bogată sau o gustare, cu o litră de ginars fiert).

Urma “punerea la potrocol“ (termen des folosit), când se hotărăște data ospățului (nunții). Până la ceremonialul cununiei tinerii erau strigați de trei ori la biserică.

Ospețele se făceau, de obicei, în Câșlegi (perioada de după Bobotează până în Postul Paștilor), sau toamna, după ce se terminau muncile câmpului, până la apucarea Postului Crăciunului.

Între “tomneală“ și ospăț este o perioadă efervescentă la casa mirelui, a miresei, a neamurilor și, mai ales, a nașilor. Fiecare își amenajează casele, le văruiesc, le împodobesc cu haine noi, covoare, țoale, perne cusute, perdele cu tăietură, în general lucruri făcute de mână. Tot în această perioadă se lucrau costumele mirilor: cămașa mirelui era, neapărat, cusută cu mărgele și tăietură la poale, cu cipcă și ciurel la mâneci și poale. Acestea se făceau de către mireasă sau o femeie din sat, care era foarte pricepută. Tot mirele, trebuia să aibă curea (șerpar) cusută cu mărgele, pantaloni de lână țesuți în 9 ițe, colop împodobit cu mușcate, asparagus și bănuți (peană făcută de mireasă).

Costumul miresei era compus din zadii de barșon (catifea), cusute cu mătase și mărgele, cămașă cusută pe mătase, georget sau pânză de in, tot cu mătase și mărgele, și poale din mătase. Pe cap, mireasa purta o coroniță de flori făcute din pânză ceruită și un șlaier (voal), pe care le cumpăra mirele din târg.

Și nunii mari își pregăteau costumele populare noi, să fie cât mai arătoși, își amenajau casele și curțile, să arate cât mai bine atunci când vine alaiul să meargă la cununie.

Un moment important îl constituie și alegerea “cemătorilor“, fete și feciori tineri, necăsătoriți, verișori și verișoare, prieteni, vecini ai mirelui și ai miresei, care umblă sâmbăta (în ajunul ospățului) “la cemat“ prin sat. De menționat, este faptul că, în Dumbrava, ospețele se făceau cu toți oamenii, indiferent de vârstă sau de gradul de rudenie. Femeile mergeau “cu cinste“ (cu un cadou), compusă dintr-un blid de lut (pe care-l luau de pe perete), umplut cu grâu, peste care puneau un ștergar țesut în casă, două furculițe sau două linguri, spunându-le mirilor:

“Cinsta-i mică, puțâne,
V-a mări Dumnezeu voia și norocul! “

Ospețele (nunțile) se desfășurau la casa mirelui sau a miresei și, dacă era timp frumos, se întindeau mese în grădină. Vecinii și rudele aduceau blide de lut de acasă, furculițe și linguri (chiar și de lemn), din care se servea mâncarea.

În săptămâna dinaintea nunții se făceau pregătirile de nuntă, atât la mire, cât și la mireasă. La mireasă se făceau colacii de chemători și colacul miresei. Aceștia erau frământați în coveți de lemn de către niște femei mai bătrâne, pricepute la ornamentele și rujile ce se aplicau pe ei. Colacul miresei era cel mai mare (“cât o roată de car“) și cel mai frumos ornat, cu ruji din aluat uns cu ou și miere de albine, ca să strălucească. Apoi, colacii se împodobeau cu struț, mușcate și saștiu (o floare albastră), se legau cu baiere de lână împletite în patru fire. O perioadă, s-a umblat “la cemat“ prin sat cu colacii în mână, apoi, constatând că sunt prea grei, se atârnau pe perete în casa miresei, unde se păstrau o săptămână după nuntă.

Sâmbăta dimineața, chemătoarele se adunau acasă la mireasă și, împreună, se îndreptau spre casa mirelui, unde se întâlneau cu chemătorii și de unde plecau prin sat la chemat. Chemătoarele erau îmbrăcate în costume populare compuse din zadii cusute, cămașă cusută cu șire și “ceiță“, laibăr, pe cap purtau o coroniță albă confecționată din flori, iar în mână purtau o botă frumos împodobită cu verdeață și flori. Chemătorii, la fel, îmbrăcați în costume populare: cămașă cusută cu mărgele, curea cu mărgele, pieptare cu cănaci de mătase colorată, colop cu peană, pantaloni albi, cizme negre și zurgălăi. În mână purtau o botă învelită în panglică tricolor. Chemătorii umblau în perechi, iar când intrau în casele oamenilor, spuneau așa:

Chemătoarele

Onorată gazdă, ascultă:

Noi purtăm semne de nuntă,

Purtăm struț, purtăm mărgele,

Nu venim cu vorbe răle.

C-am venit cu vorbe bune,

Ascultați, noi ce v-om spune:

Mireasa noastră de-o lună

Ne-o cinstit cu voie bună,

Că ea mâine se cunună.

Și frumos ni-i s-o rugat

Să umblăm astăzi prin sat,

Să umblăm, să vă chemăm

Și să nu vă-nconjurăm.

Faceți bine și veniți

Că frumos veți fi primiți,

Cu vin roșu, pâine albă,

Să vă fie lumea dragă.

Și cu țuică de căzan

Făcută de-acum un an!

Faceți bine și veniți

Mâine la ospăț

Și deseară la steag,

Care aveți voie și vi-i drag!

Chemătorii:

Cinstiți căsări,

Mai întâi de toate

Vă dorim sănătate

Și cu-a doua cuvântare,

Vă facem o invitare.

Mirile nostru de dimineață s-o sculat

Și pe față s-o spălat,

Cu vin roșu și curat,

Cizme negre o-ncălțat

Și la noi o alergat, 

Câți ne-o avut verișori,

Să ne mâie cemători.

Mirile l-am ascultat

Și prin sat am alergat,

Satul tot l-am invitat,

Să vie cu drag la nuntă,

Să cinstească cinste multă.

Cinste faină să cinstească,

Cu toții să se veselească.

Mirile-i frumos și bun,

Are casă lângă drum.

Și-i frumos și dezmierdat,

La mireasă i-o fost drag.

Și mireasa ni-i drăguță

Ca o floare-n grădinuță,

Singurică la măicuță.

Iar mireasa o fost vicleană,

I-o luat rujă din peană,

Până nu mere cătană.

Faceți bine și veniți

Diseară la steag

Și mâine la ospăț,

Care aveți voie și puteți!

Atunci când mirele vine după mireasă, găsește porțile legate, moment în care se poartă o discuție între starostele mirelui și cel al miresei:

Starostele mirelui

Bună ziua la dumneavoastră

Cinstiți oameni de omenie,

Ca Dumnezeu să vă ție,

Ce saltă, ce bucurie,

Ce lucru poate să fie?

Ce stați aici adunați,

Dumneavoastră, iubiți frați?

Că noi mult loc am umblat,

Ca aicea n-am aflat.

Trei luni sunt de când venim

Tot pe drum și nu dormim.

Și încă așa lucruri potrivite

Încă nu ne-au fost ivite:

Afară feciori jucând,

În casă fete plângând,

Încă plâng în desfătare,

Tocmai ca la un haz mare.

Mai vedem poarta legată,

Nu e mare ridicată,

Lângă dânsa multă gloată

Stă tristă și adunată.

Poarta legată cu paie,

Gloata în cap să ne taie.

Poarta legată cu lanț de car,

Ca să umblăm în zadar.

Drept, de aceea, vă rugăm

Și sfat sănătos vă dăm:

Să fiți cu noi buni și blânzi,

Că noi nu suntem flămânzi,

Nici nu ni-e frică de voi,

Măcar suntem numai doi.

Că ni-i gloata minunată,

Cu-n fel de arme înarmată.

Dar și-ai noștri vin înapoi,

Toți cu puști și cu pistoale,

Mai mulți cu mâinile goale.

Însă nu ne vom gândi rău,

Să ferească Dumnezeu!

Că sfârșitul va și bun și este,

Precum ați și prins de veste.

Mai cuvântați și d-voastră, socrii mari!

Al nostru tânăr Împărat,

De dimineață s-o sculat,

Față albă o spălat,

Cică neagr-o pieptănat,

Cu strai nou s-o îmbrăcat,

Sulița în mână o luat

Și pe cal o-ncălecat,

Cu trâmbița o sunat,

Mare oaste o adunat.

Două sute de ofițeri

Și o sută de boieri.

Și din răsărit de soare,

O plecat la vânătoare.

Și o vânat Țara de Sus

Înspre Apus

Și apoi ne lăsarăm în jos

Pe un deal frumos

Și apucarăm la vânătoare,

Munți cu brazi,

Codrii cu fagi,

Câmpul cu viorele,

Satul cu fetele.

Când de-te soarele de sară,

Ajunsem la drumul cel mare,

Dădurăm de o urmă de fiare,

Stătură toată oastea-n mirare.

Unii ziceau că-i urmă de căprioară,

Să-i fie împăratului soțioară.

Dar nunul cel mare,

Cu grija-n spinare,

Călare pe un cal

Ca un Ducipal,

Se ridică-n scări

Și se umflă-n nări,

Făcu ochii roată

Peste oastea lui toată.

Ne trimise pe noi

Pe șase lipani,

Pe șase jupani,

Cu coamele într-aurite,

Cu unghiile ascuțite,

Cu toții să pornim

Și la curțile d-voastră să venim.

Pornirăm și venirăm,

Pe fața pământului,

Pe suflul vântului,

Din când în când

Pistoale trosnind

Și la caii noștri

Flăcări pe nări ieșind.

Până aicea am sosit

Și v-am găsit.

Acum floricica să ne-o dați,

Că de noi nu mai scăpați!

Că am venit cu sape de argint

Să scoatem florica din pământ.

Să o scoatem cu rădăcină,

Să o punem la împărat în grădină.

Ca acolo să rodească

Și să crească, ca să nu se ofilească!

Mai cuvântați și d-voastră, socrii mari!

Starostele miresei:

Meri în casa cea frumoasă,

Vezi pe colțul cel de masă

Un colac de grâu curat

Într-o suliță-mplântat.

Și o ploscă cu gin

Și un ștergar de in.

Voie bună poți avea

Că de-aici nu îi mai bea.

Maica când m-o înfășat,

Din gură mi-o cuvântat:

“Să nu mai mânc din mâncătură

Pân’ nu beau din băutură,

Îmbucând de două ori,

Voi bea și de nouă ori. “

Socrii mici, când va da soarele în sară

Marea oaste vă-mpresoară.

Să lărgiți casa,

Să întindeți masa,

Că vine împăratul

Îndată, cu oastea lui toată:

O sută cincizeci și cinci

Dintre cei mai voinici.

Cu fețele alese,

Cu mânecile sumese.

Scobiți-vă măselele, socrii mici,

Gătiți-vă pentru oștile toate

Socrii mici!

Văd că au rămas

Cei de la spate

Cu gurile căscate,

Cei de înainte,

Cu gurile fripte.

Aduceți un vas

Cu prune uscate

Să înfundăm în cele guri căscate.

Sos, lapte bătut

Să le turnăm pe gât!

Munți înalți, luminoși,

Bine v-am găsât sănătoși!

După acest ceremonial, se deschid porțile, se închină cu sticle (glajă) cu jinars, alaiul mirelui intră în curte, unde soacra mica îl întâmpină cu o ciuitură.

Soacra mică le chiuie și mirelui și nănașilor când vin la casa lor după mireasă, pentru a merge la cununie:

Tăt de asta ne-o fost dor

S-avem ospăț în ocol,

La casa nostă-un ficior,

De treabă și așezat,

De-aici, de la noi din sat.

Frunză verde alunaș,

Văd c-ai vinit cu nănaș.

Mă simt foarte onorată

C-ați vinit la casa noastră,

Noi v-am așteptat cu drag,

Aici la noi să viniți,

Că frumos veți fi primiți.

Mire, mire, dragul meu,

Tu de când umbli la noi

Nu-i numa’ un an ori doi.

C-o trecut destul de mult

De când voi v-ați cunoscut

Și-ai văzut destul de bine

Că Ana ar fi de tine,

Că îi tânără copilă,

Nu-i poți băga nici o vină.

S-o respecți, s-o ominești,

Că nu-i simți că trăiești!

Cu ea nu ți-a fi a rușine

Oriunde ti-i duce-n lume.

Dacă soarta v-o unit,

Noi nu ne-am împotrivit.

Și să viniți pe la noi,

Să fim bucuroși de voi.

Acum le ciuie la nănași:

Dragi nănași și dragi nănașe,

Floricele din ferestre,

Mulțumim dumneavoastră

C-ați vinit la casa noastră.

De onoarea ce ne-ați dat,

Cinii nu i-ați refuzat.

Nănașâle-s frumușele

Ca și două floricele,

Nașii-s ca floarea de crin,

Bine le stă lângă cini.

Le stă bine-a cununa

În toată săptămâna.

Ați vinit cu bucurie

Azi la sfânta cununie,

Dă’ să nu fiți bănuiți

Pentru ce vă cheltuiți.

Răsplătiți îți ci-napoi

Și de cini, da’ și de noi.

Faceți bine și intrați,

La masă vă așezați,

Un pahar să închinați,

Un pahar ca să ciocnim,

Fericiți cu toți să fim,

Hop, hop, hop.

Când se dă mireasa mirelui, o verișoară de-a miresei zice cam așa:

Frunză verde viorea,

Vin cu verișoara mea,

Să vorbesc eu pentru ea.

Că părinții au crescut-o

Și-o-nzestrat-o,

Grija i-o purtat-o

Și azi mie-n mână mi-o dat-o,

Ca să ți-o dau, mire, ție,

Pe vecie de soție.

Mire, mire, dragul meu,

Tu doi ani ai cătănit

Și-napoi când ai venit,

Faină floare ți-ai găsit.

Asta-i floare din fereastră,

Ți-o dau ție de nevastă.

Și-i rujă din grădinuță,

La toți feciorii drăguță,

La nunii mari de cinuță.

Tu, mire, s-o ominești

Și să n-o batjocorești.

Că tu de n-oi omini-o,

Eu îi spun miresii de azi:

Să nu stăie de năcaz!

Bătută și ciufulită,

De tot satul povestită.

Mire, mire, dragul meu,

Ai venit la târguit,

De plătit nu mi-ai plătit!

Scoate punga cu banii

Și nu te mai tângui.

Și pune-mi o mie-n mână,

Că mireasa-i nu-i bătrână

Și mireasa ni-i frumoasă

Și la târg îi prețioasă.

Mirele dă banii, apoi chemătoarea zice:

Mie nu-mi da bani de-aramă,

Că n-am să-mi fac din ei zamă!

Și dă-mi sute de hârtie,

Că de-alea-mi trebe mie.

Mulțumesc frumos de bani

Și să trăiți, “La mulți ani !“

Să te faci cu voie bună,

Cu-o mieluță oacișă,

Cu-o mireasă frumușă.

Tinde mâna și ți-o ia

Și s-o duci bine cu ea!

Cântecul miresei

La țâțâna porții

Șade mama miresii

Și se roagă soarelui:

Soare, soare, drăguț soare,

Ține soare ziua mare,

C-am o fiică călătoare,

Peste munți, la alte curți,

La părinți necunoscuți.

Când s-o vedea cu socru-său

I-o părea rău că-i tată-său.

Când s-o vedea cu soacră-sa

I-o părea că-i mamă-sa.

Când ș-o vedea cumnații

I-o părea că-i sunt frații.

Când ș-o vedea cumnatele

I-o părea că-s surorile.

Alaiul de nuntă se îndreaptă spre biserică, însoțit și de o parte din nuntași, cu chiuituri , în acordurile ceterașilor. Ceremonia religioasă consfințește legătura dintre miri, transformându-i, pentru câteva momente, în împărații lumii. Ieșirea din biserică se face tot cu ceremonial,  apoi alaiul se îndreaptă spre casa mirelui unde începe petrecerea.

După miezul nopții, se chiuie găina la nănași. Dacă-s mai multe perechi de nănași, se chiuie pentru fiecare câte o găină, frumos împănată, pe care o plătesc la ciuitoare, apoi le rămâne lor. Versurile găinii sunt compuse anume pentru fiecare nănaș, de obicei satirice, cu un anume umor, pentru a stârni curiozitatea și hazul.

Chiuitura găinii

Frunză verde măr domnesc,

Stau în loc și mă gândesc

Cum să-ncep să ciuiesc,

Cum să zâc să-mi stăie bine,

Să se uite toți la mine.

Frunzuță verde de nuc,

Că-s bătrână, nu văd bine

Ș-oi căde pe oarecine

Ș-aia nu-i mare mirare,

Să nu cad pe oarecare.

Zi-i țigane, zi-i cinaș,

Să pot mere la nănaș,

Că nănașu-i om frumos

Ș-am auzit că-i bănos.

Nănașule, ce gândești,

Mie trebe să-mi plătești!

Că umblând pe lângă oale,

Mi s-o ars un lat la poale.

Nănașule, ci cuminte,

Că nu-i latu’ dinainte,

Că latu-i pe partea dreaptă,

Cu care-am șăzut pe vatră.

Și latu-i pe șoldu’ stâng,

Spune-mi, unde să-ți fac rând?

În grădina cea cu meri,

Unde-am fost, nașule, ieri?

Am auzit veste-asară

Că pe-aicea-i târg de țară.

Ș-o vinit cumpărători,

Cumpără găini cu flori.

Frunză verde ca nalba,

Împenată-i găina,

Cu flori roșii de mușcată,

Nănașa de-abia așteaptă.

Nănășucă, draga mea,

Asta-i rață, nu găină

Ș-o îndop de-o săptămână,

Îngrășată de-a mi mână!

Mult mi-o furat hambaru’,

De nu mă ști bărbatu’.

Măgeran d’ingă cărare,

Nănașu-i cu salar’ mare,

Banii câți i-o căpătat,

Tot la neveste i-o dat

Ș-amu șăde supărat.

Și-mi tot face semne-amu,

S-aștept pân’ ie salariu’.

Da’ eu îs nevast’ bună

Și l-oi aștepta o lună.

U, iu, iu, nănașă mare,

Scoală-te-o-țâră-n picioare,

Să te văd câte ești de mare.

Că eu de când socăcesc,

Di ce-s mică, mă micesc.

Să trăiești, nănașă mare,

Găina-i a dumitale.

Ia, nănașă, ș-ompărțăște,

Că nănașu’ mi-o plătește!

Nănășucă, draga me,

Eu așa m-am priceput,

Găina nu ți-o plăcut,

Da’ să n-o ci început!

Că mâine-i târg la Cătina,

Eu mi-aș fi vândut găina!

Nănășucă dragă-ți spui

C-asta-i cloșcă de la pui

Ș-o clocit de nouă luni

Și mi-o scos vreo șapte pui.

Nănașă, am să-ți mai spui

C-o fost cloșca de la pui

Și să-îi spui ș-a doua oară

Că ș-asar-o fost să moară

Ș-am fugit după cuțât

Și chiar moart-o am găsât.

Nănășucă, dragă, iartă,

De n-o fi găina fiartă,

Că în oale-o fost cam fum,

Badea atunci trecea pe drum.

Săraca găina me,

Rău îmi pare după ie!

Chiuituri la soacră

Ieși afară, soacră mare,

Că-ți aducem noră tare

Ca să-ți cie de-ajutor,

Să te dăie de cuptor.

Frunză verde, săcărea,

Soacră mare, draga mea,

Uită-te spre răsărit

Să vezi ce noră o venit.

Și te uită spre spus,

Vezi ce noră ți-am adus.

Te-nvârtește lângă ușă,

Noruța-i ca o păpușă.

Chiuitură la mireasă

Miresucă cu cunună,

Se cunoaște că ești bună,

Nici mamă-ta n-o fost ră,

Numa’ să cii tu ca ie.

Nu te supăra, mireasă

Că bota-i la grindă-n casă

Și-i cioplită-n patru dungi,

Câți ți-s spatile de lungi.

Miresuică, draga mea,

Bine ți se șăde-așa,

Dar mai bine și-ar ședea

Cu petea albă-n cosiță,

Să ieși seara pe uliță,

Să dai la feciori guriță.

Vai săraca mireasa,

Da’ ea unde s-o culca?

Pe rudă cu găina.

De nu s-o putea sui,

S-o culca jos cu puii.

Miresuță, draga mea,

Te rog nu te supăra,

Că unde te ducem noi

Ograda-i plină cu boi,

Mirele-i de omenie,

Nu ți-o fi rău nice ție!

Chiuitură la mire

Sărace mire frumos,

Cum ți-o picat pana jos,

Pentru-o rujă din fereastră,

Pentr-o tânără nevastă.

Pentr-o rujă din grădină,

Pentr-o tânără copilă.

Dragu-mi bade de tine,

Ni-i urât de cini te țâne,

Că te țâne prea de scurt

Și nu pot să te sărut.

M-o făcut mama la șură,

Jucăuș și bun de gură.

M-o făcut mama la paie,

Jucăuș să nu mă taie.

Când m-oi duce lăturean,

Să știe că-s dumbrăvean.

De când umblu la ospăț,

Mi-am făcut din furcă băț

Și din caier spălătoare,

Să spăl boii pe picioare.

Pentru badea din alt sat,

Nu-mi dă mama de mâncat.

Pentru cel din satul meu,

Îmi dă mama, nu mânc eu.

Auzit-am o minciună,

Că-n Mureș e apă bună,

Cine bea se și cunună.

Hai, bade, să bem și noi,

Să ne luăm amândoi.

Joacă-mă bădițule,

Să-mi sară călcâiele,

Că mâne-mi pui altele.

Auzit-am, auzit,

Că dragostea s-o oprit,

S-o opri și Murășu’,

Da’ dragostea știu că nu.

S-o opri și Dunărea,

Da’ dragostea știu că ba.

Rău îi stă codrului, rău,

Făr’ o țâră de părău,

La părău fără sălcuță,

La ficior fără drăguță.

Mere mâța la cămară,

La oala cu rumineală,

Mândra mere după ea

Că s-ar rumini și ea.

Du-te mâță-n sărăcie,

Lasă-mi rumineala mie.

Mândruță, frumoasă ești

Numa’ când te ruminești,

Rumineala pe-un zlot rău,

Pusă-I pe obrazul rău.

Haide, mândră, după mine,

Să te-nvăț a trăi bine.

La moară nu te-oi mâna,

De nu mere, nu-i mânca.

Când eram la maica mea,

Eram pui de turturea,

De când sunt la mica lui,

Nu-s nici turturea, nici pui,

Făr’ copilul nimănui.

Înmormântarea este evenimentul cel mai trist care îi unește pe toți locuitorii. Dacă cineva este bolnav, vecinii, rudele, consătenii, îl caută, îi fac vizite, aducându-i mâncare, fructe, încurajându-l, făcându-l să se simtă bine.

Conform tradiției creștine, bolnavul trebuie spovedit și împărtășit de preotul din sat. Când omul moare, la casa acestuia se adună vecini, rude, prieteni, se poartă discuții – cum să fie spălat și de către cine. Dacă este bărbat, se spală de către un bărbat din vecini, care se oferă și căruia i se dă un rând de haine de-ale decedatului. Dacă este femeie, acest ritual se face de către o femeie, care, la rândul ei, este răsplătită. Hainele cu care se îmbracă mortul trebuie să fie noi, mai cu seamă hainele de corp (lenjeria), iar cele la vedere să fie dintre cele mai bune, să meargă în cealaltă lume bine îmbrăcat, că doar de-aia a lucrat o viață întreagă.

Tot acum, familia stabilește patru oameni, dintre neamuri, care vor trage clopotele la cele două biserici din sat, timp de trei zile. Se numesc patru oameni, de obicei nepoți, care vor săpa groapa. Groapa se sapă în ziua înmormântării. Cel care începe groapa, primește pomană o găină sau un miel, care să fie “de sufletul mortului“.

Mortul se așează pe un pat înalt făcut din scânduri, peste care se așterne un lipideu cu cipcă lată, țol și lipideu de lână țesut în casă. Pe acest pat se așează partea de jos a copârșăului în care este așezat mortul. Și în acesta se așterne un cearceaf alb cu cipcă, covor (lepedeu de lână țesut). Mortul este ținut trei zile în casă, în cea mai arătoasă cameră, de obicei, în casa dinainte, care este păstrată pentru evenimente deosebite.

La cele patru colțuri ale patului se așează patru sfeșnice, cu patru lumânări lungi și groase, care se aprind de fiecare dată când se trag clopotele (dimineața, la amiază și seara). Clopotele se trag, de obicei, în trei răstimpuri de fiecare dată. Pe pieptul mortului se așează toiagul (o lumânare din ceară naturală, în formă de spirală, așezată pe o iconiță). La fel, și aceasta se aprinde când bat clopotele.

În mâinile celui mort se pune, de obicei, un măr mare, crăpat în mai multe felii, printre care se pun bani – fie monede, fie bancnote, pentru ca mortul să nu plece “nici flămând, nici sărac“.

În cele trei zile care preced înmormântarea, familia, neamurile, vecinii, prietenii, își împart atribuțiile. Trebuie pregătite ștergare, țesute în casă, pentru prapori și sfeșnice, prosoape, merindare, pentru colacii care se dau peste copârșău la toate neamurile, vecini, prieteni sau chiar la toți oamenii din sat. Pentru clopotari și săpătorii de la groapă se pregătesc, pentru fiecare: o găleată cu cană, față de masă, ștergar sau prosop, colac, un obiect de îmbrăcăminte – cămașă, pantaloni, haină, ceea ce cred de cuviință rudele mortului. Unele rude și vecini pregătesc cele necesare pentru cina mortului și pentru masa de pomana mortului, după înmormântare.

În zilele noastre, mesele la înmormântări sunt foarte bogate, se sacrifică un porc, un vițel ori câțiva miei sau oi, depinde de anotimp, iar masa se face la Căminul Cultural. Dacă este post, se face mâncare de post.

În urmă cu 40-50 de ani, la cina mortului se serveau tăieței (togmagi) de casă, fierți în lapte, iar dacă era post, se fierbeau în apă cu puțin zahăr. În ziua înmormântării se făcea o zeamă de buriciuși cu bulion și astea se servea în curtea celui decedat, iar vesela și tacâmurile se aduceau din vecini și de la neamuri.

Buriciușile sunt făcute din aluat de casă, ca și tăiețeii, numai că acea turtă se taie în pătrățele (cam 3/3 cm), se prind colțurile opuse, se lipesc, apoi se fierb în apă, se face un rântaș cu bulion și se toarnă peste ele.

În răstimpul de trei zile până se fac pregătirile pentru înmormântare, pe lângă sicriu se perindă mai multe persoane, bărbați, femei copii, tineri, care aduc un ultim omagiu, flori, coroane. Femeile pregătesc glăsâturi, prin care își exprimă părerea de rău după cel/cea plecat(ă) dintre noi, îi laudă hărnicia, faptele bune, transmit mesaje altora care au plecat mai demult de pe acest pământ.

Glăsâtură pentru soț (bărbat)

Nu mă lasă inima

Vai, să nu zic nimica,

Când te văd, Ioane, aicea.

Nu mă lasă sufletu’,

Când îți văd copârșău.

Că te-ai pregătit de dus

Și nimica nu ne-ai spus.

Ai lăsat tot ce-ai muncit

Și te duci la putrezât.

Ai lăsat casă și frați

Și copiii îndurerați.

Surorile-ți plâng la poartă

Că nu mai vin să te vadă.

Cine le-a deschide poarta?

Poarta a fii încuiată,

Foc în vatră n-or găsî,

Tare s-or mai năcăjî!

Totu-a fii pustâu și gol,

Iarba mare prin ocol.

Măcar de Paști și de Crăciun

Să mai vii, Ioane, pe drum.

Și să intri-n curtea ta,

Să vezi cum te-or aștepta,

Copiii tăi și nepoții,

Or sta la masă cu toții.

Și te-or aștepta în casă,

Să mănânci cu ei la masă.

Vină măcar de Rusale,

C-atuncea-i ziua mai mare.

Ș-atunci să-ntâlnesc iubiții

Și copiii cu părinții.

Vai, cum ne-ai rupt inima

Și ne-ai cernit hainile

Când vin sărbătorile!

Cu o seară înainte de înmormântare, se face cina mortului. Vine preotul, cu fătul și diacul, se face rugăciunea cuvenită, după care, preotul, cu cei mai apropiați oameni ai casei, se așează la masă, iar ceilalți participanți primesc lumânări, cozonac, împletituri, un pahar de țuică. 

În ziua înmormântării, se așează mese în curte, peste care se aștern fețe de masă țesute din lână sau bumbac, peste care se pun fețe albe și pe care se așează colacii și prosoapele ce urmează a fi date la rude, vecini, prieteni etc. 

Preotul face prohodul, spune predica și ia iertăciuni din partea familiei, a rudelor, cunoscuților, vecinilor etc. Apoi intră în camera unde a fost mortul, face sfeștanie și rugăciunea specifică.

În acest timp, cea mai apropiată rudă a decedatului, fiică, noră (de obicei de sex feminin), împarte colacii, începând cu clopotarii, săpătorii, rudele mai apropiate, vecinii, prietenii etc.

Persoanele apropiate sau altele, care simt și au avut niște relații speciale cu decedatul (a), se “glăsesc“ (bocesc) cam așa:

Glăsâtură pentru mamă

Când o fost codru-nfrunzât,

Vai, gre’ veste-am auzât.

Auzât-am veste grea,

Că o murit mama mea.

Eram departe de casă,

Inima îmi era arsă

Că n-o mai găsesc în viață.

Mamă, de ce ai plecat

Și nu m-ai mai așteptat?

Măcar o noapte și-o zi,

Ca să pot, mamă, vini.

Ca să-ți spun durerile

Cum și le spun fetile!

Dumneata să-mi spui anume

De ce meri în altă lume?

Oare-acolo când sosești,

Cu cine te întâlnești?

Cu-o micuță florice,

Aia-i surioara me.

Sora mea și-a ta fetiță

Care-o murit de micuță.

Poate că s-o bucura

Mamă, dacă te-o vedea!

Ia-o de mânuța dreaptă

Că i-o fost dor și te-așteaptă,

Ia-o de mânuța stângă

Și n-o lăsa să mai plângă.

Măicuță, când va fii dor,

Luați-vă de mânuță

Și viniți prin grădinuță.

Ori pe drum, ori pe cărare,

Viniți, mamă, până-n vale!

Eu voi deschide poarta

Și voi așterne masa.

Voi da tot ce am mai bun

Și nu voi lăsa în drum.

Să fim toate laolaltă,

Nimeni să nu ne despartă.

Glăsâtură pentru mătușă

Nu mă lasă inima

Ca să nu zic nimnica.

Și mă doare sufletu’,

Când îți văd copârșăul,

Închis pe de toate părți,

Fără uși, fără ferești.

Vai, mătușă, vai, mătușă!

Uni te-ai gătat de plecat

De-așa frumos te-ai gătat?

Cu haine de sărbătoare,

Ca în ziua de Rusale.

Când îi vremea mai frumoasă

Și ți-s toți nepoții-acasă.

Mătușă, o vinit vara

Și-o-nverzit toată țara,

Cucu cântă în grădină,

Dumneata meri la hodină.

Scoli, mătușă, draga me

Și te uită prin ocol

Cum rămâne de cu dor.

Scoli, mătușă, nu durmi,

Scoli și vezi-ți nepoții.

C-au venit acasă toți,

Scoli, mătușă, și îi vezi!

Toții-s cu lacrimi pe față

Că nu te-au găsit în viață.

Să le spui un cuvânt bun

Când o ajuns de pe drum.

Nu te-au găsât ca altădată,

Când îi așteptai la poartă.

Că i-ai așteptat pe pat

Îmbrăcată de plecat.

Ei toți au venit acasă,

Din servici și de la școli,

Toți cu cunună cu flori.

Vai, mătușă, draga me,

Cum ne-ai cernit hainile,

La tăt neamu’ dumitale,

În săptămâna ai mare,

Înainte de Rusale,

Când îi vremea mai frumoasă

Și-i sărbătoare aleasă.

Toată lumea s-o distra,

Noi om sta și ne-om uita,

Te-om jăli pe dumneata.

Vai, din Paști până-n Rusale, 

Când îi tot pământu-n floare,

Că și-n cartea sfânt-o scris

C-atuncea-i Raiul deschis.

Vai, în Rai când îi sosî,

Vai, cu cini te-i întâlni?

Ti-ntâlni c-o scânteiuță,

Cu a me soră micuță.

Ia-o, mătușă, în brață

Ș-o-ngrijește și-o învață,

C-o plecat de mult de-acasă.

Și îi spală hainile,

Că, vai, i s-or ci-negrit

De când de-acas-o pornit.

Carolină, soră bună,

Bine-ți poate fi-n pământ

De-acasă n-ai mai venit.

Că nu ești așa departe,

O grădină ne desparte.

Carolină, Carolină,

Mult am ieșit în grădină,

M-am uitat spre cimitir,

La tufa de trandafir.

C-am gândit că te-oi vide

Rupând o floare din ie.

Ca să te strig pân acasă,

C-a nostă inimă-i arsă.

Că de când tu ai plecat,

Nicio veste nu ne-ai dat.

Poate n-ai mai nimerit,

De-acasă n-ai mai venit!

Glăsături compuse de Emilia Dohotari:

Glăsătură pentru Ion

O, moarte, iar și iar vai

N-ai putut în munți să stai

Să fi stat în munți pustii

La astă casă să nu vii

Să iei tată la copii

Moarte gânim că n-ai rost

Pi-aici nu de mult ai fost

Li-ai dus și mama-n floarea vieții

În anii frumoși ai tinereții

Voi, ce curmați firul vieții

Nu știm unde te-ai pornit

În vârf de deal te-ai oprit

Di la lucru ai luat

Pe Ion voinic cât un brad

Pe cel mai bun gospodar.

Ioane acum te cântăm

De mâne nu te mai avem

Pintre noi tu nu-i mai fi

Nici lângă ai tăi copii

Nici în consiliul bisericii

Dragu’ tatii, tu Felii

Să ai grijă de Cristi

Dintre voi n-aș fi plecat

Mult cu voi aș mai fi stat

Dar Dumnezeu m-a luat

Mă duc la a mea soție

Vă părăsesc pe vecie

Îmi las casa și ocolu’

Și voi să îmi duceți doru’

Toată truda v-o las vouă

Eu mă duc pari c-am fost rouă

Și mama noastră cea bună

A plecat parc-o fost brumă

Iară om fi împreună

Veniți voi frați și nepoți

Căci mult v-am iubit pe toți

Eu mă duc, vă părăsesc

Plec la tatăl cel ceresc

Cu voi n-am să mai glumesc

De când mama t-ai plecată

V-am fost și mamă, și tată

Cât am putut ca bărbat

Rându’ cășii l-am purtat

Cu voi frumos m-am purtat

Dragi cumnați și dragi cumnate

Și voi rude-ndurerate

Eu vă las să vă rămână

Purtarea și vorba bună

Căt am trăit împreună

Vă las la toți în credință

Asta-i ultima dorință

Ocolul să mi-l călcați

Pe Cristi să-l ajutați

Și sfaturi bune să-i dați

Dragii tatii, scumpci copii

La cimitir îți vini

Și la mamă, și la tată

Că așa-i viața lăsată

Mai puțină pe pământ

Veșnicia-i în mormânt

Glăsătură pentru Leorean

O, tete Leorean, dragă – bis

Vezi câtă lumi-i-n ogradă

Au venit să te petreacă

Bună seara, seară bună – bis

Asta-i seara de pe urmă

Cât iești cu noi împreună

Am venit să te cântăm

Rămas bun să ne luăm

Să ne luăm rămas bun

Căci pleci pe ultimul drum

N-oi mai fi cu noi de-acum

În strană cât ai cântat

Pe Dumnezeu l-ai lăudat

Dar moartea nu te-o iertat

Te duce la veșnicie

Să zaci în mormânt, sub glie.

La Biserică, la cor

Ni-o rămas un mare gol

Răsuna biserica

Atunci când cântai dumneata

Moartea ț-o închis gura

Părinte eu v-am iubit

La asta nu m-am gândit

Că zâlile mi se vor sfârși

Biserica oi părăsi

Șî nu ni-om mai întâlni

Plec cu sufletu-mpăcat

De câte-am realizat

Plec în suflet mulțumit

De câte am împlinit

Pe pământ cât am trăit

Te las, scumpa mea soție

Plec, te las, pe veșnicie

Să-ți duci necazul pe pământ

Plec în recele mormânt

De-acum cu tine nu mai sunt

Eu îț las de ajiutori

Pe-amândoi ai noști ficiori

Șî te las cu Dumnezeu

Și cu Maica Precista

Cu toții ți-or ajuta

Între voi aș fi trăit

Căci pe toți, mult v-am iubit

Dar boala ce am purtat

Mie veața mi-o scurtat

Și dintre voi m-o luat

Dragii tatii, scumpi copii

Nelule și tu, Mili

Eu vă las, vă părăsesc

Plec la tatăl cel ceresc

Cu voi n-am să mai glumesc

O, voi, rude-ndurerate

Și din sat, și de pe sate

Amintire vă rămână

Purtarea și vorba bună

Bisericilor din sat

În care eu am cântat

Pragul n-am să vi-l mai calc

Plec în recele mormânt

În veci nu am să mai cânt

Coriști și consilieri

Cu voi am fost pân’ mai ieri

N-o să ne mai povestim

Nici glasu’ meu duios și lin

N-o să mai cântăm veci amin

În gând noi te vom purta

În veci nu te vom uita

În toate sărbătorile 

Și la toate slujbele

Ț-om pomeni numele.

Glăsătură pentru Toderuc

O, tete Toderuc, dragă

Vezi câtă lume-n ogradă

Am venit aici, în deal

La un om bun și gospodar

Ca dumneata-n sat mai rar

Am venit să te cântăm

Rămas bun să ne luăm

Să știi că nu te-am uitat

La cor cu noi că ai cântat

Pe Dumnezeu l-am lăudat

Când vine primăvara

În loc să ieși cu turma

Vine moartea prin ocol

Și duce-n lumea cu dor

Ciobănașul oilor

Greu ț-o fost în tinereță

Mândru-ai fost la bătrâneță

Că ai crescut 4 copii

Tare mândru-ai fost cu ii

Acum te desparți de ii

Acum pleci la veșnicie

Te desparți și de soțâie

O lași singură pustie

O lași tare întristată

În suflet nemângâiată

Viorică rămâi cu bine

Cu copiii lângă tine

Și cu bunul Dumnezeu

Ț-or fi ajutorul tău

Și la bine, și la greu

Ioane, dragă-al meu fecior

Te-am crescut ca pi-un bujor

Să te am de ajutor

Dar ca să-ți fie mai bine

Ai plecat de lângă mine.

Dragu’ tatii fecioraș

Tu ai plecat la oraș

Te rog pe-acasă să vii

La mamă-ta cu-ai tăi copii

Bărbat la casă să fii.

Măriuță, tu cea mai mare

Tu mi-ai fost de alinare

Dacă ai fost în sat cu noi

Ne-ai grijât pe amândoi

Până-n ceasul de apoi

Mia dragă cu-al tău soț

Cu ai voști copii și-ai mei nepoți

Două vieți să fi trăit

Și să nu mai fi murit

Asta n-o fost c-am vrut eu

Așa o vrut Dumnezeu

Căci veața așa ni-i dată

Cu început, și cu sfârșât

Să ne ducem în mormânt.

Scumpa mea dragă Dorină

Tu mi-ai fost ca o regină

Mândră floare în grădină

Și te-ai smuls din rădăcină

Te-ai dus în lume străină

De mică te-oi depărtat

Dragu’ tatii de-al tău sat

Dumnezeu te-o înzestrat

Și ți-o dat dor de cântat

Și pe noi ne-ai mângâiat.

Dorină ca altă dată

Când îi vinii pe-acasă

La cireșul de la poartă

N-a mai fi mamă și tată

Te rog, nu fi supărată

Eu oi fi în cimitir

Să-mi aduci un trandafir

Și să mi-l așezi la cruce

Scumpa mea bună și dulce

D’ângă voi eu nu m-aș duce

Dragii moșului nepoți

Eu mult v-am iubit pe toți

Eu mă duc, vă las plângând

Dar mă duc cu voi în gând

Să nu mă uitați curând

Eu vă las să vă rămână

Purtarea și vorba bună

Toată truda v-o las vouă

Eu mă duc parc-am fost rouă

Mă duc într-o lume nouă

Glăsătură pentru Ioana

Uite, lele, Ioană odată

Îți lași soțu’ supărat

Singur și nemângâiat

Rămâne singur dumnealui

În vârful Podășălului

Haida, și mai dă-i un sfat

C-așa o fost învățat

Dacă n-ai avut copii

Astăzi te plâng nepoții

Nepoțâi, nepoatele

Finii și finuțâle.

Între voi aș fi trăit

Căci pe toți mult v-am iubit

Dar boala ce am purtat

Mie veața mi-o scurtat

Și dintre voi m-o luat

Ioane, fratele meu

Eu te las cu Dumnezeu

Eu mă duc, te las cu bine

Și cât tu-i mai avea zile

Să te mai rogi pentru mine

Sora mea și Toderuc

De la voi acum mă duc

Vă las în suflet tristețea

Să vă duceți bătrânețea

Cât îți mai avea viață

Părinte eu v-am iubit

La asta nu m-am gânit

Că zilele mi s-or sfârși

Biserica oi părăsi

Și nu ni-om mai întâlni

Giorge, tu al meu cumnat

Și de tine mă despart

Și te las cam supărat

Acum plec la veșnicie

Mă duc la a ta soție

Tu rămâi cu soțu’ meu

Eu vă las cu Dumnezeu

Ați fost doi frați la părinți

Rămâneți nefericiți

Și de soții părăsiți.

Într-o vineri înspre seară

Clopotele-n sat trag iară

Mare întristare-n sat

Lelea Ioană o decedat

La veșnicie o plecat.

Scumpă, lele Ioană, dragă

Mai vezi câtă lume-n ogradă

Au venit să te petreacă

Să te petrecem acum

Când pleci pe ultimul drum.

Chiar în mijlocul verii

Au venit toți prietenii

Rudele îndoliate

Și din sat, și de pe sate

Lele Ioană, te-am iubit

Toți coriștii au venit

Am venit să te cântăm

Rămas bun, să ne luăm

De azi nu te mai avem.

La Biserică, la cor

Ne-a rămas un mare gol

Ne pleacă bunu-ndrumător

În gând noi te vom purta

În veci nu te vom uita

În toate sărbătorile

Și la toate slujbele

Ț-om pomeni numele

Copii dacă n-ai crescut

Un suflet bun ai avut

Oriunde pe drum te-ai aflat

În geantă dulciuri ai purtat

Și pe toți i-ai respectat

În casă cini ț-o intrat

N-o plecat nerespectat

Nebăut și nemâncat

Tot ce-ai avut mai bun le-ai dat

Să-ți fie sufletu-mpăcat

Lele Ioană-n haia lume

Să-ți meargă sufletul în bine

Că n-ai supărat pe nime

Pe toate să le ai în cale

Ce-ai dat cu mâna dumitale

Glăsătură pentru tetea Vasile

O, tete Vasile, dragă

Vezi câtă lume-n ogradă – bis

Au venit să te petreacă

Să își ieie rămas bun – bis

Căci mergi pe ultimul drum

Să te petreacă la mormânt

Vai, ce moarte-nfioroasă

S-a abătut pe-această casă

Și a lăsat fără suflare

Pe tetea Vasile care

Până mai ieri era în floare

De Sfânta Marie mare

Face mare comândare

Îș pominește părinții

Îș ominește prietenii

Rudele și vecinii

El cu sufletu-mpăcat

De câte-o realizat

Și de câte-o împlinit

Pleacă-n suflet mulțumit

Moartea-n cale i-o ieșit

Aminte nu și-o adus

Un fulger trimis de sus

Prin inimă i-a străpuns

Și moartea lui i-o adus

Scumpa mea soție, dragă

Întristată și bolnavă

De altă scârbă mâncată

Tot de-o moarte întristată

Ce am avut iar la casă

De când s-o dus al nost pui

În inimă ai un cui

Și acum necazul meu

Ți-l apasă iar mereu

Așa o vrut Dumnezeu

Rămas bun, soție dragă

Și a mea scumpă ogradă

Și a mea târlă din fânaț

Eu de toate mă despart

În suflet nemângâiat

Eu aș mai fi stat cu voi

Și cu turma mea de oi

O viață aș mai fi trăit

Cât de mult eu v-am iubit

Moartea la voi mi-a venit.

Viorele și tu, Ioană

De mamă-ta să țineți seamă

Că-i bolnavă și-i supărată

De-atâta scârbă mâncată

Câtă o avut la casă

Viorel îți încredințez

Ce-am făcut tu să păstrezi

Și să te rogi pentru mine

Să-mi meargă sufletul în bine

Căci am trudit pentru tine

Dorină cu soțul tău

Vă rugați lui Dumnezeu

Tu un tată ai avut

Eu la voi mult am ținut

Și pe toți mult v-am iubit

Dragile mele nepoate

Eu mult v-am iubit pe toate

Eu mă duc, vă las plângând

Dar veniți din când în când

Cu lumânări la mormânt

Ionelă, a mea nepoată

Tu din țară ești plecată

Tu ești cea mai supărată

Căci acum la despărțire

Nu iești lângă Vasile.

Înapoi când îi veni

La mormânt tu mi-i găsii

În mână să vii c-o floare

Și să-mi aprinzi lumânare

Acolo să-mi dai iertare.

De bisericile din sat

Cu sufletu-am fost legat

În toate sărbătorile

Eu v-am tras clopotele

La masă am scris slujbele

Nepoții mei după frați

Și vecini apropiați

Eu plec de la voi acum

Și îmi iau un rămas bun

Plec pe ultimul meu drum.

De la preotul paroh

Acum, ca prim epitrop

Eu am jurat și-mi cer iertare

Dacă am avut greșeli

Și de la consilieri.

O voi rude-ndurerate

Și din sat și de pe sate

Eu vă las îndoliate

În suflet nemângâiate

De moartea ce ne desparte.

Glăsătură pentru Bogdan

O, ce moarte nemiloasă

A abătut această casă

Și a lăsat fără suflare

Pe Bogdan, tânăr în floare – bis

Chiar în floarea tinereții

I s-a stins candela vieții

Rămâne fără suflare

Când viața e mai în floare

S-a stins ca o lumânare

Într-o luni de primăvară

Bogdan pleacă la drum prin țară

El pleacă cu mașina

Îi iesă-n cale moartea

Și îi seceră veața

Bogdane, scump puișor

Când ai ieșit din ocol

Pe poartă ai ieșit viu

Și te-ai întors în sicriu

Ocolul îl lași pustiu

Fecior scump, cu vorbe bune

Tânăr pleci acum din lume

Așa o vrut Dumnezeu

Să te ia la sânul său

Să mergi lângă tatăl tău.

Părintele nost din sat

Tată tău adevărat

Poate că iel te-a chemat

El își duce puișoru

Să-și stâmpere de toți doru

Mamă Uță, nu mai plânge

Că inima ți să frânge

Că inima ți se gată

După mine și-al meu tată

Noi te-am lăsat îndurerată

Asta n-o fost voia mea

Așa o vrut Precista

Mamă Uță, aș fi trăit

Noi doi, mamă, am trudit

Ca să trăiesc fericit

Mamă unde mă duc eu

M-oi ruga cu tatăl meu

Să-ți aline durerea

Să îți ușureze viața

După întristarea grea

Dragi surori și dragi cumnați

În loc să vă bucurați

În loc să vă veseliți

Mă plângeți și mă jeliți – bis

Acum, în loc de mireasă

Îmi iau a cerului crăiasă

Și în loc de cemători

De-a roata coroane cu flori

În sfeșnice lumânări

Dragile nașe din sat

Cari pe mini m-ați botezat

În loc de cununie

Mă duceți să zac sub glie

Singur fără de soție

Mamă Sâie de pe Deal

Bogdan bunul gospodar

Nu îți mai deschide poarta

Nu îți mai calcă ograda

Ca să îți facă treaba

Unchilor și-a mele mătuși

Eu nu vă mai vin la uși

Și scumpii mei verișori

Eu nu mai vin pe la voi

În Duminici și-n sărbători

O, catedră de la școală

Eu de-acuma te las goală

Cu catalogul nu voi fi

Să fac prezența la copii

Acum mă despart de ei

Dragi profesori de la școală

Și dragile profesoare

Acum de toți mă despart

Amintire va rămână

Purtarea ce-am avut bună

Prietenii ce i-am avut

Cu care am petrecut

Orișiunde voi veți fi

Cu voi eu nu voi mai veni

Mi s-a rupt firul vieții.

O, voi, rude-n durerate

Și din sat, și de pe sate

Eu îmi iau un rămas bun

Mă duc pe ultimul drum

Cu voi nu voi mai fi de-acum.

Cei mai buni prieteni de-ai mei

Cari am copilărit cu iei

Cu care m-am ajutat

Cu care-am trăit ca frații

Ei din țară îs plecați

Acasă când or veni

Pe mini nu m-or găsi

M-or găsi-n-mormânt la cruce

Mi-or da sărutul cel dulce

Mereu acolo m-or plânge

După ce s-au împărțit colacii peste copârșău, la poartă, se împart împletituri, lumânări și țuică. De obicei, copârșăul se duce la groapă într-o căruță cu doi cai. Până la groapă, rudele, vecinii, prietenii îl glăsesc pe cel mort. Pe drumul spre cimitir, preotul citește câteva evanghelii (12), depinde și de distanța dintre locuință și cimitir. După fiecare evanghelie, se aruncă monede peste mulțime, pe care le adună copiii.

Ajuns la groapă, sicriul este așezat la marginea acesteia, preotul pune crucea pe sicriu și toată lumea face mătănii lângă sicriu, pe rând, sărută crucea, își cer iertare și își iau rămas bun de la cel (cea) care pleacă spre cele veșnice. După ce sicriul este lăsat în groapă, rămân cei patru gropari, să acopere groapa cu pământ, iar mulțimea pleacă spre locul unde se dă masa.

Se face pomană la biserică, după trei zile, 40 zile și un an. Apoi se mai face la 7 ani, la 10 ani sau ori de câte ori vrea familia. În fiecare an, în sâmbăta Floriilor, se curăță mormintele, se pun flori, se face slujbă și se duce mâncare de post, care se împarte prin cimitir la cei prezenți, fiind pomană pentru sufletele celor adormiți.

În anul în care are loc decesul sau în anul următor (dacă decesul are loc după Paști), se poartă prescurile în Postul Mare. În fiecare sâmbătă, familia mortului duce prescuri la biserică, iar preotul face slujba cuvenită. În joile mari, când se termină prescurile, se pun și pomii de cununie. Pe pomișori se pun covrigi, mere, turtă dulce și ouă roșii. După slujbă, pomii se dau la nași și la copii. Se pregătește și mâncare de post, pe care femeile o împart ca pomană la toți cei prezenți la biserică. După slujbă, se merge la mormânt, unde se lasă ceva pentru sufletul celui decedat.

Tăt așă mi-am bătut capu’

Cu popa și cu diacu’,

Mai ’napoi m-am dat cu fătu’,

M-am dat dracului cu tătu’!

Vai de mine multe știu,

Mult mă mir unde le țiu?

În poiată, sub lăcată,

Le scot numai câteodată.

Le scot numai când și când,

Când îmi vine badea-n gând.

De-ai ci mândră cum te ții,

N-ai țâne bucii-n budâi,

Că-n budâi ai pune brânză

Și din buci ai face pânză.

Brâșcă iadul și mă cere,

Fără mândra eu n-oi mere,

Că cu ea am făcut rele.

Dragu-mi-i bade de tine,

Mi-i urât de cini te țâne,

Că te țâne prea de scurt

Și nu pot să te sărut.

Mureșane, mureșan,

Țundră neagră cu suman,

Prigurată cu saștiu,

Plină-i plosca cu raciu.

Săracu’ colopu’ meu,

Șăde-n ladă la bgirău,

Dac-ar ști bgirăița,

Pe fereastră mi l-ar da.

M-o făcut mama la șură

Subțirel și bun de gură.

M-o făcut mama la paie,

Jucăuș, să nu mă taie.

Cân’ m-oi duce lăturean,

Să știe că-s dumbrăgean.

Bate, Doamne, glăjăriu’,

C-o făcut glăjâle mici,

De nu mă satur cu cinci.

De le-ar ci făcut de-o lege,

Io mă săturam cu zece.

Măi, drăguț de ceteraș,

Hai la mini să-ți dau sălaș.

Îți dau sălaș de paie ude,

Că uscate n-am de unde.

De cân’ umblu la ospăț,

Mi-am făcut din furcă băț

Și din caier spălătoare,

Să spăl boii pe picioare.

Am un drăguț și mi-i văr,

Mi-o adus asar’un măr.

Nu mi-o fost de mărul lui,

Ca de gura vărului.

Nu mi-o fost că mi l-o dat,

Mi-o fost cân’ m-o sărutat!

Cine joacă și nu strâgă,

Face-i-s-ar gura strâmbă.

Strâgă, strâgă, să se strângă

Ca oițele la strungă.

De popă și de bgirău

Nime’ nu zice de rău,

Da’ de mândra și de mine,

Nime’ nu zâce de bine.

Târnăveanca o știu juca,

Pita n-o știu frământa.

Pe lopată n-o știu pune,

Numa’ legată c-o funie,

Cu badea m-aș duce-n lume!

Măi bădiță albineț,

Ce te țâi așa măreț,

Cu tri cire de păr creț,

Că n-ai casă, nici coteț.

Am un bădiț, cât un ied,

Săcerând prin holdă-l pierd.

Am un bădiț ca un brad,

Șăde-n picioare sub pat.

Bărbatu’ meu nu-i bărbat,

Că-i obgială de sub pat.

Că de cân’ m-am măritat,

Nicio palmă nu mi-o dat.

Numa asară mi-o dat una,

De-am gânit că pcică luna.

Numa asară mi-o dat două,

De-am văzut c-afară plouă!

Pentru badea din alt sat,

Nu-mi dă mama de mâncat.

Pentru cel din satul meu,

Îmi dă mama, nu mânc eu.

Joacă, lele, nu te face,

Ori nu joci cu cine-ți place?

Că, cu cine ți-ar plăce’,

Ai juca, dar nu te ie.

Auzit-am o minciună,

Că-n Murăș îi apa bună,

Cine be’ să și cunună.

Hai, bade, să bem și noi,

Să ne luăm amândoi.

Joacă-mă bădițule,

Să-mi sară călcâile,

Că mâne-mi pun altile.

Rău îi stă codrului, rău,

Făr’ o țâră de părău,

La părău fără sălcuță,

La ficior fără drăguță.

Dragu-mi-i cu cine joc,

Că miroase-a busuioc,

Busuioc și măghiran,

N-am jucat cu el de-un an.

De jucat aș tot juca,

De lucrat n-aș mai lucra.

Când îi vremea lucrului,

Vine boala trupului.

Cân’ îi zi de sărbătoare,

Nice capu’ nu mă doare.

Cân’ eram la maica mea,

Eram pui de turturea.

De cân‘ îs la mama lui,

Nu-s nici turturea, nici pui,

Făr’ copilul nimănui.

Săracu’ bărbatu’ meu,

Că el lucră și io beu,

Că el lucră cu toporu’,

Eu beu ginu’ cu ulcioru.

Că el lucră cu sapa,

Eu beu ginu’ ca apa.

Dragu-mi mie a juca

Cu drăguța altuia.

Cu a mea nu joace nime’,

Că mie nu-mi pare bine.

Ceteruica bine-mi place,

Gura badii moarte-mi face.

Ceteruică, când te-aud,

Toate rălile le uit.

Ceteruică, când te văd,

Tăte rălile le pcierd.

Însura-m-aș nu cutez,

Că mă tem de huhurez,

Că mi-a sparge fereastra

Și mi-a fura nevasta.

Uliță cu bolovani,

Nu pot mere de dușmani!

Uliță cu pietricele,

Nu pot mere de guri rele.

Faină-i mândra ruminită

Și la casă n-are pită.

Să duce la farmacie

Să-și cumpere alifie

Și în casă-i sărăcie.

Dă-n pământ, să bubuiască,

Că-i opincă stăpânească.

Da’ mi-i milă de obgiele,

C-o lucrat maica la ele.

Să ci bade ca o cruce,

După tine nu m-aș duce,

Că-n vedere ești ca macu’,

În ascuns frăte cu dracu’!

Câte mândre-am mai avut,

Să le am, aș face-un târg.

Câte-am avut ș-am lăsat,

Să le strâng, aș face-un sat.

Cine-și teme nevasta,

Facă-și gard pregiur de ea,

Tot cu parii de stejari,

Cu grătele de arțari,

Cine vrea tot că i-o ia.

Fata care se mărită

Nu ști a face nici pită!

Da’ de pită n-ar ci bai,

Nu ști face nici mălai!

Da’ de mălai n-ar ci hibă,

Nu ști face mămăligă!

Hop, sărace, brâule,

Cum te joacă fetile,

Hop, sărace, brâu frumos,

Cum te joacă-n golomoz!

Golomozu’ nu-i curat,

Că-i cu dram amestecat!

Pe vârfu’ cimpoilor

Țâpă fânu’ boilor

Ș-apoi țâp-o vacilor

Pe vârfu’ copacilor.

Ș-apoi țâp-o juncilor

Pe vârfu’ butucilor.

Hai mândruță-n cununie, 

Până-i frunza verde-n vie.

Dacă frunza s-o usca,

Popa nu ne-o cununa!

• Lasă pe popa la dracu’,

Că ne-a cununa diacu’!

• Da’ diacu’ nu ne poate,

Că nu ști vorbile toate.

Lung îi drumu’ Clujului,

Da-i mai lung al dorului.

Drumu’ Clujului să gată,

A dorului niciodată.

Fost-am puiu’ pădurii

Și nu m-o mâncat lupcii.

Lupcii mânce-un pui de leu,

Nu mânce-un copil ca eu.

Lupcii mânce-un pui de câne,

Nu mânce-un copil ca mine.

De-aș ști cânta ca cucu’,

Nu m-aș munci cu lucru’

C-aș zbura din creangă-n creangă

Și mi-ar fi lumea mai dragă.

Și-aș zbura din creangă-n vie

Și-aș iubi ce-mi place mie.

Cucule, de ce nu cânți

Până vezi fagii-nfrunziți

Și iarba pe sub molizi?

Cucule, de ce nu ragi

Până-i frunza verde-n fagi

Și iarba pe sub copaci?

Câte flori sunt pe pământ,

Tăte merg la jurământ,

Numa’ floarea soarelui

Șade-n poarta raiului

Și judecă florile,

Ca pe mine hâdile.

Negru-i, Doamne, pământu’,

Da-i mai negru urâtu’.

Pământu’ vara-nflorește,

Da’ urâtu’ te topcește.

Pământu’ vara-i cu flori,

Da’ urâtu-i cu ciori.

Floricică de la munte,

Bătută de vânturi multe,

Te coboară jos la țară,

Să te bată vânt de vară!

De-aicea până la Blaj,

Nu-mi trebuie ceteraș,

Ceteraș îi gura me,

Dacă i-oi da gin ș-a be.

Cetera-i din lemn de tisă,

Gura me-i gură deștisă.

Cetera-i din lemn de fag,

Gura me ciuie cu drag.

Cetera-i dintr-o scândură,

Gura me ciuie sângură.

Gura me și cetera

Nu-s făcute pe-aicea,

Că-s făcute sus la munte,

Din floricele mărunte.

Și-s făcute la oraș,

Din flori și din muguraș.

Și-s făcute pe alei,

Din flori și din stânjenei.

Fă-mă, Doamne-o turturea,

La badea după curea,

Soarele să nu mă ardă,

Numa’ badea să mă vadă.

Soarele să nu mă frigă,

Numa’ badea să mă strângă!

Fetile din satu’ meu,

Tăte îs căscate rău,

Numa’ una-i cocoșată

Ș-aia-i cu gura căscată.

Joacă-mă sărace mut,

Că ș-asară te-am umplut,

Cu cureci, cu ce-am avut.

Și deseară te-oi umple

Cu cureci, ce-oi ave.

Pe Murăș și pe Târnavă,

Nu-i fată să-mi cie dragă.

Numa’ pe Târnava Mică,

Mi-am găsit o ibovnică,

Cu doi boi și c-o junincă.

Cu doi boi și-o vacă neagră,

Oi lua-o că mi-i dragă.

Ușurel îs ușurel,

C-am mâncat carne de miel.

Da’ și mândra-i ușurică,

C-o mâncat carne de puică.

Fost-am tânăr ca fraga

Și m-o-mbătrânit mândra.

Fost-am tânăr ca frăguța

Și m-o-mbătrânit mândruța.

Fost-am tânăr ca fragile

Și m-o-mbătrânit mândrile.

Bătrânile-ar frigurile

Ca pe mine gândurile!

Eu la mândra când mă duc,

Găsesc patu’ așternut,

Așternut cu multe flori,

Să mă duc de multe ori.

Așternut cu iarbă creață,

Să mă duc s-o strâng în brață.

Pălincuță săcăre,

M-am jurat că nu te-oi be.

Ș-am văzut pe alții bân’

Și m-am dat și io la gin.

Ginu-i bun, ginarsu-mi place,

Gazdă mare nu m-oi face,

Numa’ găzduță de rând,

Nici să cumpăr, nici să vând,

Nici să merg cu sacu-n târg.

Numa’ alții ne vând nouă,

Câte-o litră, câte două.

La Răchita-ntre livezi

Este-un măr cu mere verzi.

Și în măr este pândaș

O fată și-un ficioraș.

Auzit-am din bătrâni

Că nu-i bun gardu’ de spini

Și drăguța din vecini.

Gardu-i bun din scânduri late,

Și drăguța de departe.

Zi-i țigane numa’ amu’,

Că mâne nu-ț’ am baiu’,

Zi-i țâgane numa’ az’,

Că mâne nu-ț’ fac năcaz.

Săracile fetile,

Că ele-s ca florile.

Și-s ursâte, și-s datoare,

Pe tăț’ proștii să-i însoare.

Spune-i, bade, maică-ta,

Să-și încidă grădina

Tot cu lin și cu pelin,

Ca noi să nu mai vorbim.

Vai, amar, amar, amar,

Cum te-am beut din pahar.

Am gânit că beu la bere

Ș-am băut a me durere.

Am gânit că beu la gin

Ș-am beut amar și chin.

Auzit-am, auzit

Că mândra s-o logodit.

Nu știu, eu am auzit,

Ori mândra m-o părăsit.

Fă-mă, Doamne, ce mi-i face,

Fă-mă, Doamne, pui de urs

La mândruța-n așternut,

Să o strâng și s-o sărut.

Învârtește-te, fidileș,

Cătinel, să nu te verși.

Învârtește-te, drob de sare,

Că eu nu te pot mai tare.

Săracile sutile,

Cum mărită mutile.

Săracii boii cornuți,

Cum însoară niște muți.

Știi tu, mândră, știi tu, știi,

Când eram noi doi copii

Și ședeam la umbra rară,

Mâncam amândoi o pară.

Știi tu bade ce-ai jurat

Joi sara la noi pe pat?

Te-ai jurat pe cer cu stele

Că de alta n-ai plăcere.

Auzit-am bade eu

Că maică-ți-I pare rău

După ce copilă-s eu.

De nebun și de buiac,

Nici căciula nu-mi stă-n cap.

Stă pe vârfu’ capului

Ca la puiu’ dracului.

Câte răle-s pe pământ,

Toate m-au mânat pe rând.

De m-ar ci mânat o dată,

Aș ci moartă și-ngropată.

Eu mă duc mândră, răgută,

Treci valea și mă sărută.

Eu mă duc, mândră, cătană,

Treci valea și-mi pune peană!

Las’, mândră, să-ț pară rău

După ce ficior sunt eu.

Pus în carne, pus în său,

Uni mă vezi, îți pare rău.

Pus în carne, pus în sânge,

Uni mă vezi îți vine-a plânge.

Las’, mândră, că ți-o ci dor

Că nu mă vezi prin ocol.

Nu vezi urma cizmei mele

Călcată pe pietricele.

Vai, vai, vai, inimă, vai,

La multe răle mă dai.

Da’ eu multe știu de tine

Și nu te mai spun la nime’.

Săraca țâganca me,

De-o fost bună, de-o fost ră’,

Mi-am țânut cortu’ cu ie.

Dar țâganca mi-o murit,

Cortu’ mi s-o pustiit.

Las’ să beu, să-mi beau amaru’,

Că nu-mi beau boii, nici caru’.

Caru’ mi-i la fierărie,

Boii-s la măcelărie.

Dați-i gură, măi feciori,

Că vin fetili cu flori.

Și-a veni și-a me mândruță,

Cu floare de scânteiuță.

Peana vântu’ i-o bătea,

Gura și ochii râdea.

Gura râde de buiacă,

Inima plânge de-neacă.

Gura râde de nebună,

Inima plânge de sună.

Fata care joacă bine,

Ad-o, Doamne, lângă mine.

Fata care joacă rău,

Du-o, Doamne, la părău!

Și-i pune pe cap o glie,

Ca la joc să nu mai vie.

M-o făcut mama lunea,

Să mă iubesc cu mândra.

Pe mândra o făcut-o joi,

Să ne iubim amândoi.

Până-i omu’ tinerel,

Nu mai ști dorul de el.

Dacă omu-mbătrânește,

Doru’ de jale-l găsește.

Că și eu am bătrânit,

Dor și jăle m-o găsât.

Frunză verde de hamei,

Slabă-i mintea la femei,

Dar mai slabă-i la bărbați,

Umblă noaptea ca turbați.

Eu de-aici mă duc cu dor,

Cum merge luna prin nor,

Eu de-aici mă duc la jăle,

Cum mere luna prin stele.

Măi, bădiță, bădișor,

Nu-mi trimite-atâta dor,

Trimite-mi mai puțânel

Și vino și tu cu el.

De când beau și nu mă-mbăt,

S-o făcut ginu’ oțăt

Și ginarsu’ lapte ciert.

Am avut un dor pe lume

Și n-am știut cum se ține

Ș-o fugit de lângă mine.

Fă-mă, Doamne, ce vreau eu,

Fă-mă, Doamne, pui de zmeu,

Să mă duc unde vreau eu.

Să mă duc la mândra mea,

C-am lăsat-o singurea

Și acu’ m-o aștepta.

Pentru ochi ca murele,

Ocoli pădurile,

Pentru ochi ca murea neagră,

Ocoli pădurea-ntreagă.

Joacă, mândră, nu te face,

Că nu joci cu cine-ți place.

Căci cu cine ți-ar plăcea,

Ai juca, dar nu te ia.

Du-te, mândră, și m-așteaptă,

La plopu’ cu frunza lată,

Une ne-am iubit odată.

La plopu’ cu frunza-n dungi,

Une ne-am iubit atunci.

Rar mai rar, c-așa stă bine,

La băieți și la copile

Și la neveste bătrâne,

Tinerele ca și mine.

Cucule, penile tale,

Le-am văzut pe lângă vale.

Nu știu, apa le-o mânat,

Ori mândra le-o sămănat.

Nu știu, apa le-o mâlit,

Ori mândra le-o răsădit.

Dragă-mi mândruța-naltă,

Că-mi dă gură peste poartă,

Dar mândruța mititea,

Se-ntindea și n-ajungea

Și-o picat poarta pe ea.

Rău îi stă codrului, rău,

Rău îi stă fără părău,

La părău fără sălcuță,

La fecior fără drăguță.

Vai de mine ce-i pe-aici,

O mulțime de voinici,

La tot fagul câte cinci,

Iară la fagul din vale,

Zace-un voinic de lingoare,

Cu mândruța la picioare.

Frunzulița de cicoare,

Am venit peste răzoare,

La o mare șezătoare,

La Sărmaș, chiar de-i oraș,

Tradiția e în floare,

Femeile torc fuioare,

Pânza o-nălbesc la soare,

Și din lână țes covoare.

Aici rându’ s-o păstrat

Cum bătrânii l-o lăsat.

Noi, rându’ ni l-am uitat,

Cânepa ni s-o uscat,

Pământu’ noi l-am vândut,

Motorina s-o scumpcit

De nouă lei o trecut.

Cum să mai pornești tractor

Să îți poți ara ogoru?

Lână de pe oi n-am tuns,

Că oile ni s-o dus

La arabi, dar și la turci,

N-avem fuse, n-avem furci,

Stativile s-o stricat,

Țăgile ni s-o crepat.

Sucală, ițe și spată

Numai la muzeu s-arată.

Teară, noi nu mai urzim

Haine, de-a gata găsâm

Și nu ne mai chinuim.

Chinezii ne-o adus de toate

Papuci și cămăși brodate.

Și cum bine-ați auzit

Ne-o trimis și un COVID:

MAREEE cât o ZI DE POST

Și așa de prost o fost…

Că pe mulți i-o-mbolnăvit

Pe alții i-o bolunzât,

Da’ mai mulți s-o prăpădit.

Să știți că ni-i mai ușor

Să stăm la televizor,

Să fim la curent cu toate

Câte-n lume întâmplate,

Câte-n lună, câte-n stele

Ba și la telenovele.

Suntem ca niște cucoane

Acum stăm pe telefoane

Că doar n-om muri de foame.

Că mergem ziua la piață

Cumpărăm roșii și varză,

Ne facem câte-o salată,

O salată, o șuetă

Că ținem la siluetă!

Soacră, socricica mea,

Dar-ar Dracu-n ea să dea 

Că atâta sorcovește

Până când îngălbenește!

Că n-am grijă de găini,

Că mă duc pe la vecini,

Ba că n-am grijă de pui,

Ba că n-aduc bani destui.

Ba că n-am grijă de vacă,

Că nu am fân în poiată

Că grădina n-am lucrat,

Îmi stă gându’ la mâncat…

Că mă duc la făgădău

Ș-o fi vai de capu meu,

Că stau tătă zâua beat

Șî habar n-am de lucrat.

Da’ o las să vorovească

Inima-n ie să pleznească,

Că oi face ce-oi pute

Șî n-oi asculta de ie.

Ciobanilor, vreau să ciui,

În Crețoaia să mă sui,

Să mă-ntâlnesc cu vălenii

Și să ciui cu dumbrăvenii.

Să prindă caii la trăsură

Ca să mergem la măsură,

La măsura oilor,

La stâna ciobanilor.

La măsură toți să vină,

Unde-s oile la stână,

În piciorul Puiului

La stâna ciobanului.

În Dumbrava, mândru sat,

Oamenii-s de lăudat.

Pentru faptele lor bune

Ce li dusă faima-n lume.

Pentru cântecele lor

Și măsura oilor.

Pentru harnicii ciobani

Aș cânta sute de ani.